luni, 28 decembrie 2015

ISTORIE. ÎNTÎMPLĂTOR TRĂITĂ. . 22 decembrie 1989.


22 DECEMBRIE 1989.
Văzut de acum.

Știți vorba unui chinez mărunțel...:
„Să te ferească Domnul a trăi vremuri interesante!..”
Este drept că te duce apa, spre miezul acelor vremuri, dacă tot ai nimerit prin preajmă...

E greu a descrie starea personală din noaptea anterioară, cînd se auziseră împușcăturile dinspre centrul Bucureștiului (eu locuind atunci la Piața Iancului).

Dimineața, la un 8 (ora), 'ață' fui spre spre locurile bănuitei confruntări. Se și comunicase - reaud acum, într-un documentar, fragmente din informațiile transmise de la „Europa Liberă” despre morți.
Sentimentul de bază îmi era: „dă-o d... de treabă” Așa nu mai poate merge!”.

Afară am văzut că nu eram singurul cu așa idei.

Inițial, ne-am deplasat cu capul cam jos, și pe trotuare. Nu alcătuiam un grup. La intersecția actualului Carol (pe atunci Republicii) cu Moșilor, pe acesta din urmă venea un grup mare. Și chitit pe Ceaușescu.

Să fiu iertat, dar nu mai știu ce scandau...

Nu prea-ți arde atunci a reține, toată ființa fiindu-ți doar pe senzori. În a-i asculta, nu și înregistra.

Eram mulți, dar sentimentul se afla destul de apăsător. Mergeam indiscutabil spre un loc sinistru, unde căzuseră oameni, iar în același timp era foarte posibil să dăm ochi cu cei care uciseseră...
La vremea aceea nu știam nimic, cum ar putea să arate lucrurile, în Centru... Dar te ducea apa. Într-un șuvoi mare și tensionat.

La Piața Rosetti, mai țin mint doar că a fost bruscat un cetățean ce fotografia. Nu știu ce hram purta: de-al autorităților ori simplu cetățean... Eu unul am evitat să iau de acasă aparatul foto. Cum la plecare anticipasem a merge doar să casc ochii (nu mă așteptam la așa coagulare, cum întîlnisem în drum). Or, una era să treci pe-acolo, alta să faci poze - de-a dreptul crimă în situațiile delicate, în vremea comunistă.
În fața Ministerului Agriculturii ne aștepta un cordon de militari. Cu armele îndreptate spre noi.

Nu-i un sentiment plăcut, chit că nu s-a ajuns la a provoca soldații. La un moment au tras în aer (de vreo două ori, finalmente?). Ești însă atît de băgat în priză, încît nu s-a pus problema fricii. N-a făcut nimeni un pas înapoi.
Întreaga față-n-față a cuprins îngenuncheri, ”Tatăl nostru”, „Deșteaptă-te romăne”, „Și voi sînteți români”. Mi-i bine întipărit în minte cîte un soldat care izbucnise în lacrim, dar și 'majurul' care se plimba fioros printre cătane.
De partea noastră, am admirat o femeie curajoasă, cît și calmă. Vreo 40 ani, destul de plină și emanînd destupare a minții. Parcă mai fură unul-doi inși la noi, cu invitații spre militari, de a trage în pieptul pe care și-l descheiaseră de haine...

Mă credeți sau ba, mi-a plăcut să stau în primul rînd. Pericolul rămînea măricel, dar instinctul n-a dat oridin de fugă ori măcar de repliere.

La un moment dat, cordonul (care avea în spate TAB-uri) s-a dat la o parte.

Sentimentul mării de oameni ocupănd Piața Universității fu aparte, dar mai puțin de-reținut decît precedenta fază.
Parcă aici ne-a arătat cineva urme de sînge, în dreptul clădirii Universității.
Acolo, ne-am unit cu 'fluvii' umane asemănătoare, venite dinspre sud, respectiv vest.

.Alt cordon la gura străzii Cîmpineanu de azi. Șuvoiul, oprit pe acolo, a curs spre strada Dem Dobrescu de acum. Alte parlamentări. Aici, parcă în față erau două TAB-uri - m-a urmărit ceva timp figura unuia dintre conducătorii acestora.
Mai puțină tensiune însă ca la precedentul baraj - poate și datorită 'antrenamentului' căpătat.

Și aceștia s-au dat la un moment dat în lături, retrăgîndu-se încolonat (militarii...) spre zona din spatele Comitetului Central.
Cît am trecut pe strada Onești - de-atunci - parcă nu se pătrunsese în C.C.
Nici nu părea cineva interesat de asta, dintre inșii din jurul meu. Mai important va fi fost dobîndrea libertății, aceea de a merge unde vrei.

Sentimentele au fost tot timpul vehemente, dar în vreo reamintire a lor trebuie să fii atent a nu interfera cu ce ai aflat în anii următori....

.DE PRECIZAT LA FINALUL ăste fugare rememorări că nu am avut - atunci - speranțe care să fie dezamăgite apoi (minus ziua de 29 ianuarie 1990, dar am ingurgitat dezampăgirea).
Era deja imens că scăpam de nebunia comunistă - la care nu visase nimeni în anii anterori.

NU REGRET că am apucat vremurile comuniste.
Una, pentru că erau totuși dinspre.finalul Nebuniei.
Apoi, pentru am azi termen de comparație.

E infinit mai bine, acum...

duminică, 27 decembrie 2015

VIAȚA. FAMILIE. O revedere de Crăciun, 2015.

SĂRBĂTORESC CINSTITUL Crăciun...
cu doi dintre băieții mei, acum familiști în floarea vîrstei.


Unul m-a făcut acum niște ani bunic.

Nora așterne (și) azi de-o masă nemaipomenită.
Sub bradul lor, sumedenie de pachete, inclusiv pentru bunicul imperfect.
Care l-a moment dat și-a avut despărțit drumul, de al mamei lor.

La un moment dat, se pune de-o convorbire pe Skype cu pomenita fostă soție a mea și născătoare a lor. Dumneaei se află în Italia.

E un moment la care mă simt brusc precum într-un anumit folclor, să-i spun medical. Parcă-s aburul ce părăsește corpul recentului decedat, iar de la cîțiva metri privește detașat lucrurile...

Deasupra plăcutului schimb de gînduri bune în chestiune (e acolo și fiica-mi vitregă, soră bună și plăcută a băieților) realizez că toată acea societate decurge - de-a dreptul fizic - dintr-o mică nebunie de tinerețe.
Din înfierbîntarea (prelungită aproape zece ani) a doi tineri.

Aiureala aceea (altminteri onestă și plăcută lui Dumnezeu, ca să mă exprim precum în lucrări de suflet) a născut mulțimea cu picioarele pe pămînt, ce sporovîiește cu mama, aflată în Italia...

AȘ MINȚI să ascund că doamna cu pricina mă tulbură și azi...


Viața.

















marți, 17 noiembrie 2015

ISTORIE, Film „25 ani de cătățătură în Carpați (1950-1975)”, al dlui Roland Welkens


Vă semnalez aici existența filmului (în două serii) 
 „25 ani de cătățătură în Carpați (1950-1975)”, al dlui Roland Welkens.



https://youtu.be/4N5pk0mOMMU



... precum și a imaginilor reproduse de acolo.

Dl Welkens a făcut parte din echipa (cap de coardă: Alexandru Floricioiu, celălalt echipier: Norbert Hiemesch) care a cucerit Fisura Albastră, pe calea directă, în 1955-56.
El a plecat în 1978 în Germania (motiv pentru care nu e pomenit în 'biblia' „Pe cretele Carpaților”, 1984), unde locuiește și azi.
.
Mulțumesc pe această cale autorului filmului, cît și dlui Radu Ștefan (pe care l-am cunoscut la cercul montan de la Schiller Haus, din București). Dînsul mi-a oferit DVD-ul cu acest material, plus o scrisoare pe numele său din partea dlui Welkens.
.

MAREA MEA RUGĂMINTE.
Adresată confraților montaniarzi mai în vîrstă, și nu numai.
Dacă puteți recunoaște persoane și locuri din imagini, rog mă completați - la fotografia respectivă.
Eventual... dați mai departe, către cine bănuiți că ar putea contribui o asemenea necesară 'luminare' a generațiilor mai tinere.



PS

Videoclipul are o deformare a raportului laturilor pe care nu m-am priceput a remedia.

Puteți descărca filmul, iar apoi seta corespunzător la redare.

vineri, 16 octombrie 2015

Vîrf Picătura, 1995. Cu Dan Nichita si Flori Sava.


Poate începe a vă deveni plictisitor, dar aș menține 'adunate' relatările despre ture personale în Picătura.
Următoarea privește un asemenea drum la 24 iunie 1995.


Participanți Dan Nichita și Flori Sava.
Primul este un venit la turele organizate de subsemnatul sub egida CAR (1993-94), și care apoi am decis a forma o echipă.
Flori e partenera mea din acei ani și mamă (peste cinci ani) a mezinului meu. Radu.

Prietenul Dan dăduse curs în lunile anterioare unei oportunități profesionale (este inginer în ale petrolului) și se mutase din București la Cîmpina.
Prin urmare, amă gîăsit mai util să venim de cu seara la el, pentru a putea pleca devreme, în ziua turei.

Ne-a așteptat la gară, la un 8 seara.
Ca să ne umplem timpul apoi, eu și Flor am dat niște raite cu bicicleta lui Dan, iar finalmente am servit bere și alune la o terasă din preajma Autogării.

Peste noapte, mare atac țînțăresc (e iunie!) , pe care eu unul nu l-am putut rezolva decît punînd un tricou pe ochi. Plus vată în urechi. Apuc a defula de chin la un cinci dimineața, unde ucid orice zburătoare din camera amicului.
Pentru că, inevitabil, somnul fusese insuficient, plănuim de un nani la balconul de sus al Picăturii - uite c-am devoalat și ținta zilei! Plănuim...

Vremea așa și-așa. Dar noi optimiști, și-n adidași (se nțelege că e vorba de zisa generică, nu de produse germane) cu toții.

La traversarea Secii, apuc din îmtîmplare ceva mai sus decît poteca cea clasică, dar nu fac rău, deoarece ajungem în Spălat taman în preajma întîiei săritori. Cea ocolită prin stînga. Eu un fățaș tare frumos pe acolo, prin arboret subalpin.
Roca se vădește apoi udă, ceea ce-i pune probleme lui Flori, neantrenată (nu e de-a noastră, împătimită, dar stă bine cu sistemul nervos).

Vremea devine mai închisă. Zărim o vreme piramida somitală a vărfului. Ințial ne aflăm bine dispuși, dar ideea de ploaie devenind iminentă, începem a urca parcă-n silă. Se schimbă și planul, cu adio lălăială la bază ori pe vîrf, în favoarea unei traversări cît mai iuți peste vîrf, pentru a fi plouați doar la coborîre.

Este drept că temperatura e suportabilă - eu barim am stat întreaga zi în șort.
Hainele de schimb erau la gară, ca bagaje de mînă lăsate acolo.




Ajungem la Poiana de sub Brîu. Vom merge spre Vîlcelul Spînzurat.



Nedorind să ne batem capul cu prizele de pe Creasta Mică (”Trandafir”), suim prin Vîlcel. Nu-s probleme (în cunoscusem în toamnă, la retur cu Dan de pe vîrf, suișul prealabil fiind pe la Verdeață - Vîlcel Spînzurat - creasta Trandafir. 





 La Fisură, îl las pe Dan primul. Nu mult deasupra punctului delicat el regrupează. Îl urmez și împreună tragem rucsacii. Manevra a ceva timp, plus dusul lor sus, dincolo de fereastră. 
Așa că Flori are de ce să se plictisească la baza. Ba să și înghețe un pic, datorită nemișcării. E tare încîntată însă că a vizitat-o în răstimp o veveriță!


 

Finalmente vine și ea.







Zăbava pe vîrf e minimă. Tragem o poză și fugim spre rapeluri. Locurile-s deja ude, chit că primele picături de ploaie vor veni ceva ma încolo.





Aparatul meu foto era simpluț, lipsindu-i măsurarea luminii. Iar ceața păcălea stabilirea 'din ochi' a luminii din jur (în funcție de care se regla niște parametri ai aparatului cu peliculă).
Din motive de siguranță, rog colegii să accepte și o asigurare suplimentară. Frica păzește pepenii.




Cred că aici ne aflăm înaintea celui de-al treilea rapel.
Flori e ca întotdeauna cu zîmbet larg...


Pare tot la a doua platformă, cea cu jnepeni.





În Marele V.
Observ - sîntem la 1995 - că lespedea aflată imediat la sud de strungă are tendințe de fisurare (nu le remarcasem anterior).
Aici fac o prezentare a posibilităților de coborîre. Avînd în vedere ploaia ce s-a pornit - fie și intermitent - aș propune la coborîre Albișoara Strungii. Sînt rapeluri multe, dar poate mai siguri decît mers pe fețe unde ale vecinei Albișoara Turnului.
Niciunul nu va regreta finalmente opțiunea.





Îmi revăd vechi cunoștințe (e vorba de locuri, din vale). Uite locul unde mă săltam căndva în brațe, pentru o poză. Uite stînca pe care se apucase a o săruta, amicul Seabru, acum zece ani...
Uite locul unde Marius Seabru...

Uneori mai lipsește un piton, de pildă la jgheabul unde treci din Firul superior în cel inferior. Aici și în alte părți, improvizăm, rezolvăm.

Nu riscăm nimic.

Inițial folosim mai comoda cordelină, obstacolele nefiind adînci. Apoi va intra în lucru coarda lui Dan (cumpărată de la Oradea... de mine).
Cu ceață, dar și cu grija deplasării, nu mai am dispoziții de revăzut amănunte interesante, a la săritoarea care se ocolește (singura!) ori jgheabul Comănescu, de ieșit spre albișoara vecină.

Cînd se pornesc averse, ne băgăm fiecare sub folia personală, așa că vom răzbate pînă jos fără să ne udăm la bust.

Flori a mea e binișor stresată, dr se comportă minunat. E tare.
Oarece lipsă de experiență la rapel o aruncă uneori într-un perete în altul al unor săritori. Dar a fost, și de data asta, un camarad montan admirabil.


Săritoare în treimea de mijloc.


Mai jos cred că este  doua săritoare foarte dificilă, după aceea de la intrare. O recunosc după muchie.




Nu mai știu exact a cîta coborîre pe aici îmi este - dar de fiecare dată ai un hăc în gît, știind de existența, de apropierea săritorii Mari. Care-i poate doar un pic mai lungă decît alte surate de aici, dar verticală și cu înfățișare mai fioroasă. Bașca apropierea întunecaților pereți.

La săritoarea Mare pleacă prima Flori.




E asigurată suplimentar. Într-o scuzabilă surescitare aflîndu-ne, una din sfori se blochează, și fata rămîne oprită-prost taman la locul  unde i se deschide dedesubt hăul.
Cu precizarea că aici se coboară două săritori o dată, cobor de la locul pitonului - pompierește parcă - pînă în locul unde e coarda blocată, și curînd Flori poate redemara. Va coborî fără emoții excesive.
Vin apoi rucsacii, iar finalmente domnii din grup.

Socoteala cu grijile, cu încurcăturile nu-i chiar încheiată, căci oricînd coarda ce șerpuiește spre colacul în care o aduni poate trage din senin un nedorit bolovănel.


Traversarea din vale către vecină nu pune probleme în exces. În schimb, e zăpadă multă ș destul de periculoasă spre Verdeață. Întindem balustradă,, Poate obosită, Flori alunecă și din fericire brațele o rețin de coardă. Meditez abia acum că era de pus o buclă cu carabinieră  - da ne rămîn destule situații, în abrupt, în care o lăsăm mai moale cu siguranța.
Nu  spun că e bine...


De parcă nu eram suficient de obosiți, balustrada se refuză recuperată cu una cu două!

Pe aici, pierd și un ciocan-piolet pe care mi-l împrumutase Vlad Petrușca (amic și secretar general) dintre scule CAR (sosit acolo, la rîndu-i, pe filiera nu știu cărei văduve de alpinist...).
Nu-l găsesc, nici acum, nici săptămîna următoare, cînd revin la Verdeață, doar-doar...