duminică, 30 iunie 2013

/ MUNTE, PSIHOLOGIE / Zic și eu, ăla mic din fundu' clasei...

Refăcut, aici.

/ MUNTE / Omenești

Am fost ieri cam dur legat de niște scrise   pe lista C.A.R.. - despre W. Kargel.

Dar la mijloc e o furie grozavă ce mă cuprinde cînd un om este prezentat roz. Iar aici poate nu mă deranjează că el e tămîiat (iar eu, eventual, nu - de aici vreo invidie...) ci irealismul acelei construcții.

Logic pare aiurea, dar acel scos în afara realității mă tulbură teribil... Vreo teamă de moarte (fie și totuși suportabilă - de felul Ei e mai cruntă) pe undeva, maestre postFreud?


După cum, dacă doamna pomenită mai jos e o persoană indiscutabil de treabă, nu același lucru este vorba în cazul tandemului Blag -  Mihai Vasile.
Camelia este un condeier idealist, în vreme ce domnii respectivi sînt unii versatili. În sensul dacă e sarcină ori interes, tămîiem ori atacăm pe stil gazete mediocre. Nu au nuanțe. Nu suportă trageri de mînec.


Link indicat de Camelia Manea.
Răspuns eu:


Camelia,

Am o mare simpatie pentru cum scrii și cum ești. Cred că totuși exagerezi un pic, vorbind de "unul dintre cele mai frumoase articole despre alpiniști români".
Deși, poate ai dreptate: de frumos, e frumos. Ați îndepărtat, precum la o doamnă mai coaptă, toate ridurile și petele din obraz - bineînțeles că acea clientă, prietenă etc. va arăta frumușel...

Chiar și așa, parcă nu se cade să arunci cu atari complimente taman către un autor-coleg din redacția "României Pitorești". E vorba de Mihai Vasile. Vorba aia, mai răsfirați totuși...

Care articol are totuși multișor pînă să fie și valoros.
Asta pentru că este, în principal, o însăilare a ceea ce există deja în recenta carte a lui Kargel ori s-a spus despre ea.


*


Kargel este un personaj stimabil în alpinismul românesc, dar a fost totuși om, cu inerente scăderi. Aș puncta doar una de care m-am lovit eu: am îndrăznit să-i punctez unele afirmații nefericite din monografiei Bucegilor ( 2000), și parcă am postat undeva ce a fost la gura lui!... Mi s-a părut puțin spus neelegantă reacția lui.

Totodată, dacă lumea de la "România Pitorească" tot a bătut toba cum a suferit N. Baticu de pe urma mîrșavilor comuniști, în cazul lui Kargel e de spus că omul nu a mișcat un deget semn că nu se simte bine în Cazanul roșu. Aș putea spune că, deși a scris frumos, nici măcar rezistență prin cultură nu a făcut... Or, dacă tot vrem să-i facem statuie, o leacă de eroism se impune pentru saltul pe soclu. Bașca faptul că WK a procedat la momentul potrivit precum o Hedda Cristea, spunînd iute pa! României înaintașilor.

Cărțile lui sînt interesante, dar nu cred că greșesc mult dacă îl trec în categoria autorilor superficiali. Se observă inclusiv în cartea de memorii, unde deseori este sărac în amănunte esențiale. Iar firul epic îi sare nu o dată, foarte departe de subiectul anterior. 

Scrie frumos, dar cam dulceag, din fericire departe de performanțele interesate ale unor înaintași de la mijlocul secolului 20. 
Într-o ierarhie personală, îl consider mult sub Baticu și Coman.


Poate exagerez eu aici în negre, dar nu văd la ce v-ați aștepta, cînd alții au exagerat în alb...
Din cele două opinii va rezulta oricum o oglindă a personajului mai apropiată realității.


PS
Apropo, Camelia, de schitele lui Kargel cele nemaipomenite. În ce privește abruptul Bucegilor, eu stiu cel puțin trei cu probleme - unde omul a copiat frumusel, fără verificare, ce i-au lăsat înaintașii.





miercuri, 19 iunie 2013

/ ABRUPT BUCEGI / Ștafetă roză


Asta e.

Am și eu o vîrstă.
Cînd accept că nu-s etern, între altele.

Inclusiv în dragu-mi abrupt al Bucegilor.





Nu știu de și-a mai bătut capul cineva cu subiectul, adică alde coclaurii.
Dar mă uit la cine vine din urmă.
Și implicit în brațele cui las proprietatea.


O să mă credeți sau ba, da-s încîntat de ce văd - chit ccă, uman, nu-i nimeni perfect... Dar îmi place cum văd muntele, ce fac ei acolo...






Ș.c.l., ș.c.l.














marți, 18 iunie 2013

/ UMAN, SOCIETATE, SUB-SOARE / O fotografie cu prelaţi




I

De-ale lui Mircea...
Mare parte din noi cunună şi botează. La figurat.
Te şi temi să scoţi în discuţie, la vedere anumite subiecte.

Pe de o parte, pentru că partea vizibilă a societăţii s-ar uita scîrbită, de stropul de tină cu care vii să strici îi petrecerea.
Altă parte - un picuţ mai cruntă la mutră - ţi-ar sări în cap vultureşte, fără să-ţi explice altminteri ce o deranjează în gestul tău.

Mă uit la imaginea de mai sus... Un îndemn interior m-a făcut să iau pe rînd mai fiecare chip de acolo.
Că nu văd sfinţenie, cum ne asigură cărţile sfinte că ar exista sub soare, e una. Dar cît lumesc în sine, iar pe de alta cîte de-ale Răului - NeSfîntului văd pe acele chipuri...













Haios...
Într-o lume pretinzîndu-se a purităţii, a Înaltului şamd, vin să o slujească tipi cît se poate de altfel...

Nu ar fi singura aiureală...
De stat (oarecum) mintea este şi faptul că nu vei ajunge vreodată să discuţi asemenea lucruri cu oamenii lui Dumnezeu. Decît dacă, am sentimentul, careva dintre ei se va face muci - folosesc expresia ca fiind foarte plastică - şi atunci va proceda precum un telegrafist Chodunski, în Svejk: "Vă spun tot" Mă cac pe el de jurămînt!"

În acelaşi timp, largile mase, cei adunaţi la Nicula ori la moaştele Paraschivei, vor sta în baia care le prinde bine, nici gînd să ai cu cine împărtăşi simţirile-ţi (pe care le crezi de bun simţ) asupra subiectului. Ba vor sări şi ele în sus, dacă le atingi cocoonul de simţit minunat.




Of, şi ajung iar la secvenţa din pelicula "Ziua în care vin peştii", cu tipi care dansează / cunună şi botează, în vreme ce o voce le spune degeaba Attention, please! (căci ameninţarea contaminării nucleare le era foarte aproape). Ori de aceea şi petrec atît de încrîncenat categoriile care pot ale omenirii? Ca să nu dea ochi cu ce nu le convine deloc-deloc...?

Secvenţa din film, la timer 1.39.00



II

Apropo de credincioşi şi de fragilitatea lumii lor (întărită cu tot felul de pari, precum clădirile şubrede, dar care influenţează atît de mult jurul).
Pe de  parte se laudă că au sprijinul divin, pe de alta se tem teribil de orice fleac le-ar ameninţa construcţia...
Senatorul Ioan Oltean afirmă "Nu sunt de acord cu căsătoriile gay. Suntem un popor credincios în proporţie de aproape 100 la sută".
Păi dacă sînt atît de puternici, pasămite, la ce se tem de un nimic?
Ori mai degrabă avem de-a face cu o fragilitate care face şi ea ce poate pentru a supravieţui: minte, bravează...


Apropo de expresia cu "popor credincios aproape 100%"
Tipul e prost, ori poltron?
Oricum ar fi, eu trebuie să fiu mîndru că-s alături de el, ca român de pildă.
Hm..., esenţa unui popor pare să a fi: "Să trecem cu vederea observaţii ca ale dumitale - adevărate, dar interesul grupului / poporului nostru este cel mai important..."



Nu ştiu cît de gay (mai exact bisexual, căci îmi plac foaaarte mult doamnele!) oi fi, dar mai de grabă mă sperie sensibilitatea la minciună - ce dracu' m-oi face cu ea, cîte decenii mai am de trăit?!
Spuneţi c-o să-mi treacă? Că vin reumatice şi-alte dureri care îmi vor lua gîndul de la asemenea fleacuri?


III

Apropo de fizionomiile din amonte..
Cîndva privisem la chipurile unor înaintaşi, în nişte poze altminteri ale Bisericii naţionale... Cu prelaţi, dar şi politicieni ai deceniului patru.
Cum şi vremurile erau altfel, la aceia citeai făţiş dispoziţia lor de a vărsa sînge (al altora), dacă bunăstarea le-ar fi fost ameninţată. Au şi făcut-o în slujba lui Carol II...

Am revăzut genul de mutre într-un recent număr al revistei Historia, conţinînd largi relatări despre Gabriel Marinescu. Oameni oricînd gata să ia gîtul altuia. Cum a fost cînd cu execuţiile comandate în septembrie 1939: nu au avut legionari în judeţ, au luat nevinovaţi şi pac-pac!



Peste toţi, tartor fu un tip pasămite cu sînge civilizat.
Cum se întîmplă în istorie, cu cît mai pramatie fu şeful, cu atît avu nevoie de cult mai mare... Cîţi, prin diverse instituţii la oraşe, orăşele, sate, nu proslăveau Majestarea sa, Voievodul la una sau alta...! Cîţi nu dădeau cu linia peste deşte la copii, dacă nu recitau bine poemul Restauraţiei...
În paralel, cum regimul lui Carol era puternic precum biserica de azi, un mijloc de a lupta cu adevsarul a fost şi de... a speria neutrii, cu execuţii în stradă şi lăsarea cadavrelor în stradă vreme de trei zile, cu pancarte pe măsură alături...
Iar azi eu trebuie să fiu mîndru că şi aceia mi-au fost compatrioţi, nu doar fiinţele de azi cu care nu am nimic în comun în afara poziţionării geografice...




Astea-s momentele în care, asemenea unui Caragiale la graniţa ţărişoarei..., încep să aplaud gestul unui Tudor Nicolae, tipul care a tras la Jilava în Gabriel Marinescu...



/ CLUBUL ALPIN ROMÂN / Mituri în Clubul Alpin Român



 Este un post mai vechi, refăcut în bună parte şi urmînd a intra într-un proxim volum tipărit.


Mituri în Clubul Alpin Român

Meditam de curînd la un lucru... CAR-ul interbelic nu a tînjit după mituri. Şi nu că i-ar fi lipsit, într-un domeniu unde altminteri se poate improviza lesne.
Putea sanctifica un Alceu Urechia sau mai ales, după 1936, un Nicu Co­mă­nescu. Îl putea pune pe Eminescu eventual, dacă schema intimă a orga­ni­zaţiei ar fi reclamat aşa ceva. Nu a făcut-o.
După 1990, mai exact după 1998, aceeaşi organizaţie a avut nevoie de un mit.
Oare de ce?

O primă explicaţie cred că ţine de vîrsta animatorilor Clubului. În 1948, la des­finţarea asociaţiei, Nae Dimitriu nu atinsese semicentenarul, iar cei din jur erau îndeobşte mai tineri. Este drept că, la vremea declanşării cultului propriu în T.C.R., M. Haret avea fix 40 de ani. Atîta doar că Dimitriu pare să fi avut oroare de glo­rificări, atît în direcţia altora, cît şi a altora spre el [1].

Înfiinţarea C.A.R.-ul lui Nae Dimitriu a reprezentat şi o un gest de nesupunere la tipul de organizare (Turing-Club) existent în epocă. Cum mănunchiul de alpinişti români al deceniului patru înseamna şi minţi realmente destupate, ei nu putea fi decît în contradicţie cu majoritatea epocii, cu tradiţia.
La 1990, lucrurile s-au prezentat invers. În nevoia de a lega cu perioada so­coti­tă luminoasă dintre războaie, unii montaniarzi au simţit nevoia să refacă le­gătura cu îndepărtatul Club Alpin Român. Este motivul pentru care s-au ală­turat veteranilor din grupul Niculae Baticu, interesaţi întru­cîtva - la rîndu-le - să-şi retrăiască propria tinereţe.

În paralel, am observat că mitizarea are în vedere, în actualul C.A.R., doar persoana lui Niculae Baticu. Persoanele care ştiu cîte ceva despre Părintele nu­mărul unu al Clubului se pot număra probabil pe degetele unei mîini [2]. Teoretic, Dimitriu va fi fost o persoană mai interesantă, uman, decît Baticu (altminteri, cam din aceeaşi stofă de refuznik). În practică, mitul postdecembrist în CA.R. s-a putut coagula doar în jurul unei personalităţi cît de cît cunoscute grupului respectiv.
Niculae Baticu - un alpinist de marcă, un OM incercat ce si-a păstrat demni­ta­tea, un simbol al alpinismului din Romania...”
 „In 20 ianuarie 2001, alpinisti si fisuri, surplombe, muchii, hornuri din Carpati, mai ales din Bucegi, vor lacrima la 3 ani de la trecerea in nefiinta, in al 89-lea an al vietii, a lui Niculae Baticu
A fost "unul dintre titanii alpinismului românesc", cum l-a numit Mircea Săn­du­lescu în nr. 4 al revistei Munţii Carpati. A fost "un Whimper al Carpaţilor", cum a scris Mihai Vasile în România pitorească nr. 8/'92. "A fost un OM, care după mulţi ani de detenţie in temniţele comuniste, nu era un învins, nici fizic, nici moral, de la care am primit o lecţie de demnitate şi forţă" a scris Anda Raicu in suplimentul Montana nr. 2/98 /.../
A fost unul din pionierii alpinismului în Carpaţi, o stea a alpinismului interbelic, alături de Nicu Comanescu, Sorin Tulea, Costică Contes, Dan Popescu, To­ma Boerescu şi alţii[3]. Toţi au merite, care reies din cărţile sale, dar Baticu a fost cel mai tenace, mai pasionat, mai perseverent, mai talentat, mai aducător de nou şi mai longeviv!”

În context, foarte mult spune dorinţa unor lideri C.A.R de azi de a nu permite, în asociaţie, decît relatarea de bune despre înaintaşi...


În ce mă priveşte, prefer să-l am în minte, în suflet pe nea Nae ca pe un om viu, alături de care am făcut o sumedenie de lucruri instructive. Mi-l aduc aminte cum îmi comunica despre ce a mai găsit, legat de munte. Îi văd mimica, ges­turile, mîna cu creionul urmărind şirul cuvintelor imprimate pe hîrtie. Iritarea, dar şi încîntarea, în multele situaţii unde era cazul. Nu şi duioşie - o fi pierdut-o în puşcărie, dacă nu de la naştere.
Trebuie neapărat să trec pe hîrtie amintirile-mi despre autorul "Amintirilor unui alpinist". Eventual cu facsimiluri după jurnalul tînărului entuziasmat, apoi intrat în priza cunoaşterii, graţie acelui Om, cu bune şi rele în ciuda majusculei.






[1] La o adică, totul poate fi tratat aici prin cheia relaţiei (nesatisfăcătoare) cu persoanele dominante din copilărie. Indivizii din această categorie ori speră să întîlnească vreodată starea de siguranţă existenţială dorită – motiv pentru care purced la măgulirea cuiva intersectîndu-le viaţa -, ori cad în extrema opusă, a contestării oricărei autorităţi.
[2] Dacă nu mă înşel, exceptînd pe subsemnatul, despre Dimitriu a scris un singur om, plecat ulterior din Club. E vorba de Marian Anghel.
[3] Apropo de ce scriam mai sus: semnatarul pasajului reprodus nu-l trece între zei şi pe Nae Dimitriu...

duminică, 16 iunie 2013

/ ISTORIE ALPINISM / Informații noi despre componenți ai Grupării Alpine


I



Alexandru Steopoe, doctor chimist.


Este discret ca prezență în publicațiile turistice ale anilor 20, dar suficient de valoros pentru a face parte din foarte selecta Grupare Alpină, la începutul deceniului trei. Suie în 1933 Valea Poienii,  una din cele șase premiere ale formațiunii sale. (tot atunci, independent, parcurge locurile Ion Manof).

În imaginea de mai jos, spintecătura din stînga este Valea Poienii.



                                                                                                                      Zoltan Hascsi


                                                                                                   Foto: Laurențiu Pavel

Se află și printre cei care fondează în martie 1934 Clubul Alpin Român, căruia îi este chiar secretar general inițial. Cariera sa alpină se estompează apoi, nu și cea profesională.
(Niculae Baticu și-l aduce aminte cu respect.)


PROF. DR. DOC. ALEXANDRU STEOPOE

Alexandru Steopoe s-a nascut la 19 februarie (3 martie) 1887 in Bucuresti. Tatal sau, Dionisie Steopoe, inginer de Cai Ferate si profesor, a fost, la randul sau, fiul invatatorului, Alexandru Stiopoaie, din Sângiorz – Bãi.A absolvit Liceul Lazãr, “admis cum laudae” in 1916, iar in 1921 obtine licenta in chimie la Facultatea de Stiinte a Universitatii Bucuresti, cu mentiunea foarte bine 
A participat la primul razboi mondial ca voluntar, in armata romana , fiind ofiter de infanterie. Decorat cu “Virtutea Militara”. In 1924 a obtinut titlul de doctor in chimie cu mentiunea “foarte bine cu distinctie”.  
A functionat in Universitate, apoi ca sef al sectiei de Materiale de Constructie din cadrul Institului de Chimie Industriala (1924 – 1947), iar din 1947 a fost profesor si sef de catedra pana la pensionare si apoi profesor consultant la Institutul de Constructii Bucuresti. A desfasurat o vasta activitate de cercetare si a contribuit la rezolvarea multor probleme practice din domeniul constructiilor. A publicat: 332 de articole (din care 140 in domeniul liantilor, mortarelor si betoanelor); 404 referate de specialitate din care 362 in revista „Ciment si beton” si 42 in revista proprie „Materiale de constructie” ( editata in anii 1941 – 1942); 8 tratate si monografii, in care contributiile personale au fost multiple; 12 cursuri didactice etc. A fost conducator de doctorat si un profesor cu calitati didactice de exceptie, creand o scoala si contribuind la formarea multor generatii de ingineri constructori, de cadre didactice si cercetatori.A fost membru in comisii de expertiza, a fost Consilier pentru betoane al „Grupului Roman” pentru cosntructia de drumuri de Stat, participand la executia unor lucrari mari....

Material similar:

"...Doi pasionaţi de turism – Vasile Nicolau şi Alexandru Steopoe – pe care i-am cunoscut, amândoi fiind universitari de elită la Institutul de Construcţii din Bucureşti şi conducători de colective ştiinţifice, după război. Mai târziu, am aflat că tatăl ultimului universitar menţionat mai sus a fost Steopoaie Al. Dionisie, născut în Sângeorz – Băi, comitatul Bistriţa – Năsăud şi a studiat la Politehnica din Viena în anii 1876 – 1881, beneficiind de o bursă grănicerească. A devenit un foarte bun inginer mecanic în domeniul căilor ferate."
Nicolae Leonăchescu

Faptul de a fi supraviețuit profesional după 1950  arată că Alex. Steopoe nu a cochetat anterior cu adversarii ideologici ai acestora, iar ulterior va fi plătit vreun inerent preț aferent coabitării cu stăpînirea comunistă.
În contrast, fratele său, medicul Vasile Steopoe, a cochetat cu naționalismul epocii cel puțin pînă a menționa, cu oarece satisfacție, faptul că în noua clădire (1939) a Căminului Alpin din Bușteni nu au acces evreii...


II


Vasile Nicolau, amintit mai sus, a făcut și el parte din Gruparea Alpină.

Profesional, apare în diverse materiale ale Institutului Politehnic, chit că numele său ceva mai comun îndeamnă la prudență... În 1963 semnează de pildă "Teoria de calculul betonului armat a lui Gh. Constantinescu".
Deși nu și-o fi bătut vreodată capul cu trecutul său montan (nu reapare în vreun fel în domeniu, precum atîția cogeneri alpiniști), rămîne în istorie cu mica tinichea decurgînd din relatarea Baticu ("Amintiri...")  asupra unei tentative comune în Hornurile Văii Seci. Cînd Nicolau, deși decide să se retragă de sub Săritoarea Mare, îi cere colegului să spună celor din Club că au făcut TOT traseul...



                                   foto: Gabi Bazaclia

                                                                                       foto: Mihai Cernat



III


Nicolae Tipei




A circulat legat de el și prenumele Alexandru.

Urcă prin 1933 cu Alexandru Beldie (de pildă Valea Hornului, din Coștila, foto dedesubt), dar suferă un accident la mînă și nu mai poate urca.






Beldie îmi vorbea de el că, pe la 1985, se afla în Statele Unite, bine plasat la General Motors, motiv pentru care dau credit profilului de mai jos.
(Era călărășean, ca Nicolae Comănescu!).

Istoria alpină îl pomenește cu puține. Suie cu Beldie Colțul Gălbenelelor (iulie 1933), din Strunga Colților. La scurtă vreme se accidentează Tipei, motiv pentru care Beldie urcă singur Fața estică a Clăii. Viitorul botanist are și al apoi o mare belea pe munte, la 11 august 1933 (Acul Crucii, fața vestică), urmată de picior în ghips. Reapare la întrunirile celor din gruparea Alpină în miezul toamnei, cînd Comănescu anunță premiera Colțului Gălbenele - pe care ajunsese pornind de la obîrșia Secundarului Gălbenelelor.
Este momentul în care Beldie anunță reușita sa încă din iulie, ca dovadă aducînd o fotografie luată de Tipei, pe cînd colegul său urca treapta Colțului dinspre Strunga Colților.

"O fotografie nu poate fi o dovadă! Toți prereții arată la fel!" a contraargumentat cu oarece aroganță Comănescu."Cum, dumneata pui la îndoială autenticitatea fotografiei mele??!" a replicat tăios Tipei.

A urmat un drum la fața locului, unde Beldie a demonstrat că treapta stîncoasă cu pricina poat fi urcată. 




Nãscut la 6 aprilie 1913, la Cãlãrasi, Nicolae Tipei (1913-1999) a urmat Scoala Politehnicã. La terminarea facultãtii s-a angajat inginer la Ministerul Aerului si Marinei, revenind, în 1936, în învãtãmântul universitar, devenind conferentiar în 1950 si profesor, în 1954. 
În 1938 a fost inginer la CFR, Directia Atelierelor Grivita, iar în 1939 a fost sef sectie celule la societatea LARES. În perioada 1954-1964 a fost si sef de sectie la Institutul de Mecanicã Aplicatã al Academiei Române. De-a lungul activitãtii sale a predat cursuri de mecanica masinilor aeriene si a rachetelor, exploatarea masinilor aeriene si infrastructurã, lubrificatie. Cele mai multe lucrãri au un caracter teoretic fundamental, mai ales în teoria lubrificatiei, publicând monografia Hidrodinamica lubrificatiei si coordonând volumul Lagãre cu alunecare. 
În 21 martie 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, titlu care i-a fost retras dupã ce a rãmas, în 1971, în Statele Unite (asupra activitãtii si contributiilor sale, autoritãtile comuniste au introdus un adevãrat boicot). 
În America a predat la Universitatea Stanford si a fost, în paralel, membru al Laboratorului de Cercetare General Motors, Departamentul de Mecanica Fluidelor (1978-1983). În 3 iulie 1990, a fost repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române. A murit în SUA, în aprilie 1999.



Soție i-a fost Letiția Ileana ("...daughter of Emilia and Petre Radulescu (who passed away when she was a young child). She was raised by her mother and stepfather, Eugen Romanescu, whom she loved so much")



PS
Reproduc aici rîndurile despre doamna Tipei, de teamă (poate nefondată) că siteul de origine este nesigur...

 Letitia Ileana Tipei, fondly known as Letty and in more recent years as Grandma by all those who knew and loved her, passed away peacefully on Saturday (Nov. 27, 2010).
Letty was born in Bucharest, Romania, on Jan. 31, 1918, the daughter of Emilia and Petre Radulescu (who passed away when she was a young child). She was raised by her mother and stepfather, Eugen Romanescu, whom she loved so much.
She studied organic chemistry at the Bucharest Polytechnic Institute, where she met her husband, Nicolae Tipei, who taught there and later became a member of the Romanian Academy. They were married for 58 years and he preceded her in death.
The Tipeis lived much of their married life under Romanian communist rule and Letitia's career took a back seat to the daily rigors of gathering food, which was in short supply, for her family.
In 1971, the Tipeis defected and sought political asylum in France; eventually Professor Nicolae Tipei was invited to join the GM Research and Technology Center in Warren, Mich., and the family relocated to the U.S. They became proud U.S. citizens and were enthusiastic when it came to participating in the democratic process.
Grandma was an artist in both the kitchen and the garden. The neighborhood children in Michigan referred to her as "Lady Flower." As a hostess, she was unsurpassed.
She is survived by her son, Sever Tipei of Champaign, professor in the School of Music; two loving grandchildren, Remy, also of Champaign, and Alexandra, who at this time resides in Bucharest, Romania; and her constant companion of late, April her pup.
Grandma will truly be missed by all whose lives she touched. Though she leaves us physically, the wonderful memories will live on.
A funeral service in her honor will be at 5 p.m. Wednesday, Dec. 1, at Owens Funeral Home, 101 N. Elm St., Champaign. The visitation will be one hour prior to the service (4 to 5 p.m.). The funeral service will be followed by a gathering at the home of her son.
Donations may be made in her memory to UNICEF.


PS2
Pe un site romanesc găsesc  o imagine atribuită caporalului Mușat, cel cu statuie în fața gării Bușteni:


Imagini ale statuii:










Cineva comentează, lîngă una din aceste poze:
"Călătorii care coboară din tren în Gara Bușteni rămân parcă prea repede vrăjiți de versanții maestoși ai Caraimanului și Coștilei și trec fără să observe statuia Caporalului Mușat, eroul român căzut în Primul Război Mondial. Monumentul este realizat de sculptorul Dumitriu Bârlad în anul 1927, iar pe placa de bronz pusă pe pieptul soclului sunt amintiți 52 de locuitori ai Bușteniului căzuți pe diferite fronturi din război: Bucur Râșnoveanu, Dumitru Rădulescu, Aron Marin, Constantin Zuivertz, Gheorghe Vlădescu, Vintilă Alexandru sau Nicolae Seceleanu, sunt doar câțiva dintre eroii răpuși de război. Pe lângă trupul încrâncenat al celui care, rămas fără un braț continuă să arunce o ultimă grenadă în dușmanul nevăzut, se plimbă zilnic localnici, turiști și navetiști. În weekend, mai trec ci „Gipanele” cei care au case de vacanță în pitoreasca zonă montană. Unii mai știu de la părinții și bunicii lor povestea acestui brav luptător. Dar puțini. Alții habar n-au cine e și nici nu-i interesează. O statuie, acolo…"

Frumoasă specie omenească... Peste o sută de ani, alții vor venera oamenii, situațiile din 2013, respectiv se vor oripila de prezentul lor... Între altele, că alde contemoranii nu știu cine a fost Traian Băsescu, ori Dan Voiculescu...
Mda, interesantă manevra condeierului reprodus mai sus... Pe de o parte, scapă de angoasa că viața e sinistră - el plasînd așa miasmă doar în prezent... În același timp, se înfățișează sieși drept grijuliu de valori șamd, ceea ce face să se simtă și mai bine...
Nu pare a fi tot un drog, un mod de evadare din realitate?


Tot în materie de statui buștenene:


Bustul lui Ion Kalinderu
„In fostul parc din care astazi a mai ramas o treime sau poate mai putin, situat in dreapta si in stanga fostului Hotel Busteni - care pe timpul domniei lui Carol al II-lea a fost donat scriitorilor si dupa 6 septembrie 1940 a devenit sediul Administratiei Domeniului Coroanei, iar dupa 1947, Primarie, ceea ce este si la ora actuala - la poalele pantei impadurite cu zade si pini mediteraneeni, era amplasat bustul lui Ion Kalinderu, opera sculptorului bucurestean Oskar Spaethe. 

Pe placa de cupru de pe soclu scria: Ion Kalinderu, administratorul Domeniului Coroanei 1884-1913
Dupa anul 1947, acest monument a fost demolat, fiind in pericol de a fi transformat in cazan de tuica. Printr?o imprejurare fericita, a fost salvat, iar la ora actuala este adapostit, in siguranta, in holul actualei Case de Cultura, fosta Scoala Primara, ctitorita tot de acesta (extras din monografia citata mai sus. Dupa editarea acestei monografii, bustul lui Ion Kalinderu a fost adus in curtea liceului din localitate, liceu care ii poarta numele - n.r.)"




interesant

Imagini, altminteri destul de cunoscute, cu fratele lui Alexandru Steopoe, e vorba de doctorul Vasile Steopoe:



(aici, într-o tură pe Picătura din august 1935, alături de Nicu Comănescu și Cecile Benkner)