marți, 10 iulie 2012

[MUNTE, UMAN] Vîrful şi Creasta Picăturii, Bucegi, 7 iulie 2012 (I)



Intro


Încep cu umanul... Cel pomenit în titlu.

Am oarece dubiu de opţiune... Să relatez o asemenea tură, o aemenea întreprindere personală, viaţa subsemantului - cît să dea bine ori cum este ea...?
Datul bine îţi asigură ceva audienţă, idem simpatie...
A te apropia mai mult de realitate indispune cititorul. Că i se spun şi lucruri ceva mai neplăcute, plus că egocentrismul inevitabil al cuiva n-au născut de cînd lumea interes, cu excepţia situaţiilor în care emitentul s-a numit Proust ori discuţiunea a avut loc în focul dragoste ("Mai vorbeşte-mi despre tine, dragă...!")

Problema este pusă totuşi retoric, deoarece am ales deja drumul.
Prefer realitatea.
Asta şi pentru că - obsesie mai veche - dacă spui lucruri banale ai şanse să te aplaude cîţiva tipi banali ai epocii tale, şi cam atît...

Da, grija pentru viitorime este iar o cale de a nu-ţi atrage mulţi prin preajmă. dar nici n-am chef să produc ceva ce ajunge în trei zile la coş.
Uite-am eu orgoliul ăsta! (aş putea cita aici din Nietzsche, via Dinu Mititeanu)
Puteţi să-i spuneţi şi teamă de a nu lăsa nimic în urmă (pasămite interesul viitorimii lungeşte niţeluş neuitarea). Am simţit şi eu asta şi poate e de aruncat un ochi ceva mai atent în domeniu. Inclusiv cum procedează alţii pe felie.



7 iulie 2012

Cu Liliana Borşan mă ştiu de pe netul montan.


În urmă cu 2-3 zile ea m-a sondat asupra unei posibile ture comune în Creasta Picăturii. Cu vîrf cu tot.
Mie mi s-a părut cam mult pentru un drum. Fizic va fi fost posibil, dar totul ar fi fost parcurs în destulă grabă şi tensiune pentru a nu mai rămîne dispoziţie pentru căscat ochii. Şi slavă Domnului, ai unde, ai la ce, ai în ce (e vorba şi de sufletul din dotare).
În fine, am acceptat.

Aici e de pus din start problema că subsemnatul, dincolo de tendinţa umană de a crede că orice tip ceva mai cunoscut e şi unul nemaipomenit, se mişcă destul de greu pe munte. Raportat la standardul unui montaniard ceva mai june plus priceput în căţărarea medie. Da, eu mă mişc mai greu. Bineînţeles că nu era o problemă în mod normal, la o adică sarcina mea fiind de a orienta în teren trupa şi mai puţin de a deschide calea.
Era doar o precizare, în practică nefiind deloc un bolovan. Dar care la Fisura de sub Vîrful Picătura s-a tras voiniceşte de sfoară.

Aveam şi proleme de oboseală, care survine destul de iute. M-a luat de pildă în Valea Urzicii, 'a superioară cu venire telecabină, unde o plimbare totuşi s-a lăsat cu o limbă de un cot.
Dar tot e ceva să-ţi ştii defectele. Chestie care deseori este egal cu a ţi le accepta. Situaţie în care descoperi că există în noi - la destui dintre cele şapte miliarde -  un ceva care ne tot bate la cap să batem recorduri, să acţionăm mai iute, mai voiniceşte şamd.
Cu nenea ăsta este sănătos a se discuta că parcă nu e o treabă ce vrea dînsul...
Iar apoi, pe cont propriu, de acţionat în funcţie de putinţele reale şi riscînd să se răţoiască amintitul Neam prost la noi... Am exersat asta mai ales a doua zi, pe Brîul de Sus al Jepilor Mici. O să spuneţi că ce mare sculă de întreprindere este acolo, dar vă asigur că unora este, mai ales pe un soare cvasiucigător.


Liliana Borşan şade la Dristor. Aşa că mă ia din drum la a mea Piaţa Iancului. O a treia persoană este un tînăr, înţeleg că lucrează la magazinul Himalaya.
Cald rău, afară, căci înăuntrul renaultului avem aer condiţionat. Ca un pîrlit profesional ce mă aflu, nu pot să nu admir ceea ce eu numesc realizare profesională. Pentru mine, aşa pare... Şi-mi bat capul cum aş putea sălta pînă la similar. Implicit, apar dubii duretroase totuşi asupra căii cam nebuneşti pe care am ales-o... Şi care e bazat, subţirel, pe stilul de-l vedeţi aici, în scrisul de faţă.
Mda, ar suna mare, creativutate, originalitate - cîtă vreme aste două lucurri, mai ales în execuţie Ordean, nu au contract cu nimeni de fructe.

Ne oprim la benzinăria de la ieşirea din Ploieşti. unde, altădată, mucalitul Mugur Ilie a revenit de la casă, declarînd mirat că nu ştie să fi avut rezervor la maşină atît de mare. Treaba asta se citeşte că, el neavînd 53 de litri plin, pe undeva s-a strecurat o greşeală, întîmplător favorabilă alimentatorului... Ăst amănunt l-am reţinut eu legat de acel stabiliment, ce bineînţeles nu va fi luat în seaă cînd, peste vreo 50 de ani, vreunii s-or văita că ce corectitudine curgea pe la noi la 2010, faţă de criminoşenia din 2060...

Liliana zăboveşte aici, în aşteptarea unei teleconferinţe cu colegii (cine ar fi putut bănui asta, acum 10 ani??), care pînă la urmă pică. Aşa că fata se aşterne din nou la drum.
Clio-ul merge frumos, la care eu casc simţurile, să am ce relata amicei mele, în căutare de maşină nouă (şi la nivelu' nostru).

Lucurrile merg unse pînă la Căminul Alpin. Nu e nimeni, dar amicii au cheia. Mai exact o are Marius, prietenul Lilianei... (foto mai veche, a lui)


Mă interesasem (fără să fiu un fan excesiv al domeniului, ce zodie este. Scorpion. Şi amicul s-a dovedit precum mă aşteptam, minus un fuhrerism cam excesiv (dar cine e perfect!? Io, de pildă - nici gînd!...)

Revenim la Cămin (l-am recuperat pe Marius de la tele-...aia (nu ştiu exact ce e) Kalinderu.
Urmare a recentului meu clinci cu prezidentul Vasilescu, că nu mi-ar veni să intru, ca neplătitor de cotizaţie plus gură mare e una. Dar nici un am bani de cazare, motiv pentru care am luat cortul. Masa o luăm însă împreună. E trecut de opt şi frumos foc, peste tot în jur.
Aproape de nouă, după ce am ochit un loc de cort chiar de la geamul bucătăriei, plec şi-mi pun cortul, la liziera pădurii. Două vilegiaturiste vîrstnice mă asigur că umblă ursul curent pe aici, dar îmi văd de ale mele. Cu cîinii este, sonor vorbind mai delicat, dar se vor linişti şi ei.



Cortul e din Cora. Dar, cînd am mas în el, m-am simţit cam întotdeauna bine...



E bine. Lumina lumii se stinge., barim pentru o noapte.
Se doarme bine, chit că nu a salteluţă. Un genunchi se va trezi indispus şi o va ţine aşa multă vreme, în zi.
La ora convenită, 6, sun la uşa Căminului.
Unde trupa cea harnică a lui Vasilescu lasă fericite urme, cum ar fi grinzi noi, metalice... Că mă încontrez eu cu DV e una, dar cînd e de apreciat ce face echipa lui, sînt primul, mai ales că alde comparaţia cu ce fac eu, adică nimic, le e din plin favorabilă.

Ne respectăm orarul, în jurul lui 6,30 ieşind în soarele dimineţii. O luăm pe străduţa spre Kalinderu. Realitatea ne întîmpină roză, cu 2-3 pisici adorabile...







... dar şi cu un căţeluş accidentat tare neplăcut inimii mele cel puţin... Se tîrăşte, semn că îndrăzneala-ia dolescentină a fost crunt şi etern curmată de anvelopa unui autoturism. Cînd mă apropii îi descopăr şi rănile sîngerînde. Aminalul nu zice nici pîs, în ciuda tuturor nenorocorilor căzute pe căpşorul său.
Mă marchează momentul,  dar abia ulterior voi cnstata că lovitura nu fu suficient de tare pentru a sta cu grijă, restul zilei, că aşa putem ajunge şi noi...

Altminteri, despre Buşteni numai de bine, care mă duce cu mintea la o declaraţie a lui Enescu despre Bucureştiul interrbelic, în vremea lui Dem Dobrescu (reprodus de Baticu, AA): "Mai spălăţel, mai curăţel..."
Mai frumos de la an la an, chit că nu voi avea curînd bani pentru a mă caza la vreuna din cochetele vile...


Lîngă teleKalinderu, o variantă de acces ar fi pe pîrtie şi apoi clasica potecă, aceea din vechime. Mica problemă este că locurile arată ca după război , barim hectarele de sub stîlpii telegondolei, fără pic de iarbă, cu ravene măreţe. Propun s-o luăm pe Valea Albă, bineînţeles. lămurind auditoriul că aşa ceva nu are de-a face cu Verdeaţa.
Această cale o parcursesem exclusiv în coborîre şi-mi lăsase o impresie nemaipomenită, pentru că nu te rătăceşte, plus că, după o zi îndeobşte secetoasă, ai apă în Albă să dai la tot cartierul. Balta Albă, de pildă - căci ar ajunge.
Mica problemă fuse însă că eu nu testasem varianta şi în urcuş, apropiindu-să de gura Secii, de pildă, doar pe poteca Fîntînii, aceea care pleacă de la gară şi se înfrăţeşte la un moment dat cu pîrtia K. (Aţi văzut Men in Black, nu? E după numele agentului de acolo, care şi-a piedut totdată ochelarii, i-a găsit Liliana şi - pentru că ei au - mi i-au cedat mie. Iar eu, a treia zi, lui Radu O.)

Pornim. Fără sentimentalisme excesive, nu pot uita şarmul locurilor dă fuseră odată, aici. Vezi PS1 Şi unde acum., pe lîngă un Fun Park se află un bazin de apă.
Traversăm drumul acela ce se vrea o viforoasă Centură a Buşteniului şi ne angajăm lîngă Valea Albă, ce ne va fi tot timpul în dreapta.





Arăt oamenilor unde este bifurcaia cu Valea Seacă, o ghicesc apoi corect, se pare, pe aceea cu vizatul Vîlcel Spălat (este drept că nu de la acest nivel), după care panta se accentuează şi poteca ni se fofilează controlului. Adică dispare.
Cam devreme rateul de orientare al liderului, pe care am înţelepciunea să nu mi-l declar. Dar nici nu mă simt bine, mai ales că unul dintre colegi este degrabă de pete în soare văzător.




Cum gluma riscă să se îngroaşe, părăsesc bazinul Albei, pe un azimut cam ora 11. Curînd locurile se omenesc, iar noi intrăm în albia unui vîlcel. Nu recunosc locul.



Asta din simplul motiv că mintea-mi are altceva setat la rubrica Întîlnire cu Spălatul. Ea a reţinut ce i s-a dat altădată, motiv pentru care nu ghiceşte nici că săritoarea sub care ne aflăm este întîia serioasă, aceea obligînd la un ocol pe stînga (unii, la o primă ascensiune a lor, cu un cîine... traseist pe urme, au suit pe dreapta)





Îmi vine inima la loc. Reveniţi în vîlcel, se vede deja piramida vîrfului Picătura.
Suim bine dispuşi văioaga.



Se iveste curînd al doilea obstacol. Nici el, nici varianta de ocol nu-s ceva nou sub soare, cel puţin din 1930 încoace.


 Luăm o scoacă din dreapta...





Marius măsoară altitudinea. Bineînţeles se interesează la mine ce locuri sînt demne de acest tratament. În context, cred că multe din datele ştiute - de prin lucrări montane - sînt de verificat, după cum nu ar strica să fie precizate altimetric şi altele.


Nici acum nu ştiu exact unde e săgeata asta, am descoperit-o pe poze Liliana...
Pare destul de nouă - chit că aşa obiceiuri parcă nu-şi au locul în epoca noastră. Mai lipseşte un Gugu iubeşte Mimi.
Din şaua atinsă trecem de-a coasta într-un vîlcel aferent direct Albei.Nu mi-a dat niciodată prin cap să explorez măcar cu ochii ce o fi pe acolo, în aval. Nici nu e ceva foarte vizibil, cum e cazul vecinului imediat la vest (voi reveni) şi pe unde zărisem la un moment dat - nişte ani buni în urmă -  un grup condus de Theo Predescu, de la "Floare de Colţi".


Suim pe firul atins. Acesta izbuteşte performanţa de a fi suferit o avalanşă, la puţine zeci de metri sub obîrşia lui. Cine ştie...


Dezinteresaţi de trecerea noastră, fiecare cîştigă o pîine - pardon, o frunză, o gîză -  pe acolo.


Ieşim într-o şa. Spre NE zarea se deschide.

Revenim în Vîlcelul Spălat (mi-am dat cu părerea, cîndva, de ce prefer această denumire, şi nu pe aceea de Vîlcelul Picăturii), trecere în care ne veghează de un pic mai sus o şa, de unde cade în sens opus vîlcelul ceva mai vizibil de la Verdeaţă, pe unde zărisem cîndva grupul lui Theo Predescu.

Pornim iar la suit. Lucrurile sînt mai simple, vizibilitatea mai deschisă. Obîrşia vîlcelului se apropie cu fiecare pas.



Teoretic nu-s mari probleme de orientare aici, la locul unde trebuie să ieşi în dreapta din vîlcel. Dar îţi poate scăpa, totuşi, aşa că precizez existenţa unei stînci ceva mai în exterior, pe flancul din dreapta cum sui.
Se iese pentru că mai sus Vîlcelul Spălat sfîrşeşte vertical, într-o zonă de stîncă brazdată de ceea ce au fost numite, cu 2-3 ani înaintea traseului lui Baticu, drept "Furcile".

Primii paşi în afara vîlcelului nu sînt foarte primitori,dar apoi ieşi la un balcon de verdeaţă. E Poiana de sub Brîu, dacă îmi reamintesc bine denumirea.

Ieşit cel dintîi, mă trag  la umbră. Pînă vin amicii privesc la flancul de vizavi al vîlcelului.


Cîndva, incitat de cititele interbelice, am luat-o pe acea muchie, pe urmele lui Nicu Comănescu. La nici 30 de ani nu mi-a fost o problemă să ies relativ uşor pe vîrf, atîta doar că acolo nu am găsit loc de piton, ca să cobor în rapel în şaua ce desparte de Vîrful mare (ce atinsesem eu avea numele, în Buletinul Alpin, de Primul vîrf al Picăturii). Era un strat vegetal, şi dedesubt friabil. Aşa mi-a constat mintea mea atunci, la 2 mai 1986, cu respect pentru subiectivitatea percepţiilor noastre declar asta... Spun asta pentru că mi s-a întîmplat să revin într-un loc şi să-mi pară altfel... Madness? Poate nu. Vezi halucinaţiile - la dublu - cu un amic încercînd decontractaţi să refacem Diagonala din Caraiman. Locurile păreau altele! "Nu p-aici am fost anul trecut, băi M.?"
Liliana vine spre noi.

Pauză. Solicit ceva împotriva durerilor de genunchi. Mi se dă o pastilă, împoztriva durerilor în general, deci something algocalmin. Privliştea medicamentului în mîna marcată de clei de jnepeni. Asta e.
Că veni vorba (medicamentul se ia, totuşi cu apă) rezerva lichidă scade cu repeziciune. Mai spre seară mă voi milogi la cei mai calculaţi şi mai puţin comozi în a căra decît mine.



Recunosc faptul că nu-mi arde de varianta Comănescu, aceea pe la Grotă. O fi mai scurt, mai clasic, dar tot spre creasta Spălat-Spînzurat că duc, precum aţa.
Ce-i drept, faotul că mai răsfost pe stă cale nu mă scuteşte de oarece pierdere a rutei, la un moment dat, mai exact - ferindu-mă de ameninţarea unei necoborîri de la nivel, mă duc la un moment dat prea mult la vale... Perfecţionistul (a se citi, speriatul) are un sentiment prost, dar merge mai departe.
Nu ştiu ce simţămînt are poiana, ce rămîne singură, pînă cînd or călca şi alţi alpinişti zece minute, pentru a fugi apoi spre mai celebrul vîrf.


Crestei de care ne apropiem eu îi tot spun Spălat - Spînzurat, numai că-i de menţionat totuşi o zonă intermediară, o scoacă altminteri largă ca deschidere, despre care nu ştiu să ţină însă de vreun fir ori doar se lăfăie acolo fără legătură serioasă în aval cu un fir clar şi dedicat .

Curînd ajungem într-un loc lipit de stînca muchiei Spălat-Spînzurat, numită de subsemnatul (iar el!) cîndva drept Muchia (Ion) Trandafir, după numele membrului CAR interbelic care a cercetat-o, în 1935. Pe acea coamă, nu departe, se află o şa frumoasă, cu guguloiul aferent, pe unde se poate coborî în Spînzurat.  Porţiunea din amonte  a respectivului este cea mai comodă cale de acces la Fisura prin care Picătura îşi barează ţăcălia.
Abordăm însă creasta de unde am ajuns, nu din şa deci, urmînd un pasaj ceva mai cirip-cirip, cu prize poate solide dar mici. Caracterizările privesc mediul meu de pricepere alpină. pe vremuri mers-am fără asigurare aici, dar pentru că anii trecură solicit întinderea corzii. Nu strică.

Perspectiva - odată depăşită acea treaptă - se schimbă brusc. Covoare nesfîrşite de brazi ne stau la picioare, ce-i drept la nişte sute de metri bune.

 Optica asupra aşezărilor omeneşti din zonă este de acelaşi tip.

Domnii, pe creastă. Şi în soare. Căţărătorii amorezaţi de locuri amenajate şi în oraş au mici probleme aici, de strîmbat de nas.
Dacă am avut şi eu probleme?
Păi avui de grijă, de drămuire a efortului, căci drumul era lung.
Trec peste faptul că, dincolo de dulceaţa alpină a celor trei rapeluri de dincolo de Vîrf, morcovi de grădină am avut întotdeauna acolo... Prea mare e hăul dedesubt, pentru ăi sensibiloşi mai ales...

" Peretele Văii Albe e cu noi!", vom scanda cu siguranţă la viitoarea manfestaţie, aceea de la "Verdeaţă", se înţelege...

 În dreapta, la cucurigu, vîrful propriu-zis al Picăturii (grafia din anii 30-32, Picăturei)

 S-a căzut de acord, mai către seară, că ultimul din grup a pozat mai ales posterioare (de aici discuţie despre ce au sexele atractiv), iar primul cu precădere căşti de protecţie.





Nenea ăla scandalagiu, pe net.
Noi să fim sănătoşi! şi să ghicim la timp traversarea dinspre capul Crestei, spre talveg Spînzurat.
N-am ghicit-o şi-am ajuns într-o zonă de călare peste hăuri, care nu mi-a trezit pasiuni.
Revenire. Pus o sfoară după un pom şi ajutat de ea. Şi uite-mă în fir Spînzurat.
Apuc să ţin aici o lecţie despre ce treimi opuse întru caracteristici are acest fir.

Nu izbutesc să reproduc aici expunerea locului, de sub care echipa noastră a executat pomenita traversare. Cîndva am trecut pe creasta cu pricina, parcă Vlad Seabru îmi era alături, însă fiecare lucru la vremea lui...

 Vin şi amicii.

Vedere spre End-ul vîlcelului, loc care mi-e tare drag!
Mai-mai c-aş pica în diminutive... Cum se teremină el aicea, înfrăţindu-se cu creasta, sub flancul neprimitor (vine iemdiat şi metafora!) ce separă locul de ultimul balcon al Picăturii (nu aici a întîlnit echipa Baticu, în 1935, un grup de şasi? Nu pe aceştia din urmă i-a aplaudat apoi un grup de blonzi de la verdeaţă, veniţi special? E de revăzut textul...).

Mircea şi Liliana îşi recunosc slăbiciunea pentru flori... Nemasculin gest!
Iarba ultimilor paşi pe Spînzurat. pentru astă zonă i-aş zice Divinu'.
Păreri şi păreri...

 Vîlcelul, în aval - şi aici cu o fatală nereţinere fotografică (dar nu ne supărăm pe Sony ori Canon pentru atît...) a şarmului.



Apropo de Marius, pe parcurs se execută un stil de atac asupra subsemnatului, pe baza căruia mă trezesc dator cu nu ştiu cîte beri, între altele pentru că am respirat de 16 ori pe minut. Spre seară marius e mărinimos, le şterge de pe răboj, ba face şi cinste (de trei neamuri, spre oroarea ficatului meu probabil!).

 Scriu eu cam vesel şi poate nu e bine, căci în sine nu vreau deloc să scap aspectele mai dramatice, mai tensionate. Cum, nu se practică aşa ceva pe lumea asa, unde mă trezesc?
Eee, am tot stat cu grija (explicabilă psihologic la mine) ca însoţitorii să aibă tot ce le trebuie, să nu sufere, să el fie totul cît mai comod. Nu m-am lăudat eu că-s sănătos la cap!
Din aşa nefericită optică, lupta cu zona de brădet des şi ciupător pe măsură (adaug colateral căldura teribelă, praful, acele de conifer) mi-a creat disconfort, abia aşteptînd s-o văd mai ales pe Liliana ieşită de acolo.
Cu ocazioa asta am fost nevoit să-mi descriu chiar şi mie locurile, în amănunt, spre reţinere. De pildă o primă perdea greu penetrabilă de arbuşti a căpătat asemănarea cu un... himen, în sensul că apoi se destinde locul. Denumirea, iniţial simplu adjectiv, a prins.

 Al doilea pasaj incomod, datorită inamiciţiei zadelor, e ceva mai sus dar se trece ceva mai uşor.

 După care se iese la loc cu verdeaţă primitoare, Balconul.
Deşi visez des acest loc, cu sau fără ochi deschişi, nu-mi are de mers prin jnepeni pînă la extrema-i sudică (aceea de deasupra văii Seci), noi fiind la cea nordică.
Este o deschidere flancată de un ultim perete vertical al Picăturii, de circa 18-20 metri.
Hidro vorbind, locul ţine de renumitul şi comăneşteanul Horn cu Zade, al cărui capăt superior este în partea dreaptă a imaginii.

 Dincolo de Primul vîrf (cel unde nu am găsit cîndva loc de pitoane şi i-am vizitat ca atare versantul umbrit în poză, cu o cordelină a epocii) Buşteniul.

 Dînsele îşi văd de treaba lor. Noi nu, fără a le arunca o privire încîntată.

 Răgaz.

 Ordean pleacă deja în traversarem la nord de Balcon, spre Fisura cu Fereastră.
Colegii mei au şi cebva bibliografie asupră-le, contînd în extrase de pe net. A lui ilie Nedelea, de pildă, ce fu pe aici de curînd. Ilie, cunoscut drept Luţi, pomeneşte că la [Balcon] nu e cazul să fie luat în serios un piton în perete, drept în sus.
Cu trecutul personal în minte, meditez că acest cui (nu cred că-l reperam, fără detalii Luţi) e totuşi mai lat - ca idee de a-l amplasa, de a crede că pe acolo e drumul - decît îndemnul unui coleg ce mai fusese pe aici, la prima mea tură, şi m-a trimis aiurea pe o fisură niţel mai la stînga, mai spre mijlocul Balconului.

Subsemnatul este deja la baza Fisurii de sub vîrf (chit că-l dintîii acolo va şi pleca ăl din urmă...), în vreme ce Liliana şi Marius trec spre mine mica zonă cu rădăcini de jneapăn ce ne desparte.

 Marius se mişcă repede (se simte meseria la el...) şi porneşte în escaladă. Asigură Liliana. Tot felul de gadgeturi în acest sens, de asigurare, care depăşesc pe-ăl mai demodat din grup.

Ochi spre Refugiul Coştila.

Pleacă Marius, pleacă şi Liliana, la care eu rămîn singur. Cred că-i prima dată în cariera-mi montană cînd rămîn la coadă, aici. Care să fie însă baiul, de-i aşa?...
  
 ... Casc ochii în jur, chiar cu teamă ca îndemnul "Hai!"să nu vină prea devreme.




Pornesc şi eu. La pasajul mai complicat mă trag mitocăneşte de sfoară. Spre oroarea lui Marius (care veghează din amonte...), care apoi îmi freacă ridichea mai tăricel decît s-ar fi cuvenit. Căci om îs, e posibil mă depăşească unele pasaje, pe unde altminteri dansam şi eu cîndva...
Îmi pică prost momentul, dar îmi văd de treabă.


Reprodusă aici aparent în exces Fereastra (apropo, am venit cu toţii prin afara Găurii - într-un fel mi-a prins bine, căci nu mai mersesem e multişor pe astă variantă, agreată şi de Nea Nae), dar aici accentul vizual e pus pe ea, prin acel pic de stîncă însorită existent...

 ... iar aici pe adîncimea altimetrică a pădurii.


 La pozele 2 şi 3 cu mine mi s-a părut interesant cum a reprodus Liliana mişcarea alpinistului, inerenta tensiune dar şi mulţumirea....


Îl demasc. Avea reflex, observ acum, de a zîmbi la poze, dar o face extrem de rar în realitate. Bineînţeles şi-o avea el socoteala...
Cert este că Marius, psihologic vorbind, mi-a umblat fără să ştie şi scurt pe la cotloane de minte ce mi-au actualizat, cum se spune, relaţia  nu tocmai amicală, destinsă din copilărie cu tata.
Poate am mai dres ceva, astfel, nefugind de belea, de sentimentul nasol de altădată.


Tot de lîngă Fereastră, vedere spre Diham şi spre Postăvaru...

ori spre cineva mult mai aproape:



 Deja se vede Crucea (vizibilă şi din Balcon, dar la al cărui capăt favorabil nu am ieşit noi)... hm, ce bine se vede şi Sprînceana Feţei Înalte, una dintre cele două căi ce ne aşteptau pe această treaptă a Crestei ce uneşte Picătura (şi îi poartă numele) cu zona somitală a muntelui unde ne aflăm, Caraimanul. Stau! Mea culpa. Cred că nu e Sp, ci Fisura din Faţa Înaltă, un 4A pomenit de Kargel parcă în ghidul său din 1976...
În mijloc, fisura centrală a Feţei Înalte. Ce degajat de vegetaţie pare accesul la ea, din această poză - dar vom asuda binişor din Şaua Turnului pînă acolo...

La vreo 20 de metri de Fereastră, pe un teren simplu, ne aşteaptă sommetul Picăturii.
De unde a venit denumirea asta, nu m-am mai dat deştept. Şi pentru că am uitat, acolo pe vîrf, de acest amănunt...

 Vedere spre bazinul Văii Seci.
Poate ar merita şi o poză din sens invers - din altă tură...:

Foto 2006, un amic - tot Marius - al lui Mugurel.

Ochi, mai jos, spre Faţa Înaltă, cu zărire însă şi asupra următoarei trepte, Faţa Hornurilor.
Apropo de toate 'cestea, am anticipat că va fi de muncă şi finalmente au căzut de acord şi cei doi însoţitori ai mei că nu a fost simplu, fie şi cu îndrumător alături... Proiectasem 10-12 ore, dar a ieşit peste 12...





În stînga, linia Hornurilor Văii Seci. LŞa confluenţa acestui fir cu Vîlcelul Mortului, obişnuita banchiză de zăpadă. Cît furăm noi pe vîrf, un grup sprinten a trecut pe acolo...

 Din vîrf, spre SE. Se vede staţia telegondolei, parcă...Şi Poiana Ţapului.

 Ca şi cum nu s-ar fi bătut recordul de frumuseţe şi Aaaa-aaa-uri admirative, pe flancul Vîrfului Strungii Mari, adică vizavi de ţancul nostru, apare o capră neagră...
Stai să pun o schiţă a zonei, dacă tot am:






 La un deceniu şi ceva după publicarea articolului reprodus...


  

Căpriţa, pe Vîrful Strungii.
În spatele acestuia, spintecată de o fisură, e cuşma Turnului (subsemnatul foloseşte singularul, căci nu a văzut vreun altul de luat în seamă în zonă, mai ales cînd păşeşti pe acolo...)


Va urma, drumul de pe Picătura pînă la Şaua Mare / Crucea Eroilor şi apoi cabana Caraiman.




PS1Am pomenit în text, la trecerea pe lîngă staţia telegondolei, că "nu pot uita şarmul locurilor dă fuseră odată, aici".
Sper să nu vă plictisească acest aport suplimentar de poze.


1983.





Din capătul acelei străzi (parcă singura cale de acces în poiana din capătul pîrtiei (existene şi pe atunci..) Kalinderu - denumire proletară: Avîntul - făceai un pic stînga şi traversai Alba pe o punte în genul ăsteia.
Nu treceau maşini (repet, nu mă irit de cele care o fac azi, de asfaltul pus etc. - e în logica trecerii timpului), în poiană nu era mai nimeni, iar despre mari pasiuni născute de pîrtia fără instalaţie de transport nu ştiu. Bineînţeles că lumea o fi preferat teleinstalaţiile de la Sinaia ori Predeal, dacă tot existau.
Nu ştiu cînd a fost tăiat ulucul prin pădure al pîrtiei, e posibil în primele decenii comuniste.


Ăsta-s eu.





Un Dan urzicat (mezinul Radu îi este copie destul de fidelă, barim la vîrsta mică), la propriu.


Gara Buşteni.




Dan, azi:



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu