miercuri, 30 decembrie 2009

Text IP Culianu 1989, reprodus din revista Dilema

Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

Ioan Petru Culianu a fost colaborator al redacţiei române a BBC. Era o onoare şi o plăcere să conlucrezi cu el. Sclipitor, concis (ca în seria sa despre principalele religii ale lumii), receptiv la sugestii, lipsit de orgolii, avea statura adevăratului cărturar care se poate adresa cu aceeaşi uşurinţă atît celor de specialitate cît şi unui public larg.La sfîrşitul lui noiembrie 1989 l-am rugat să scrie un text potrivit pentru difuzare în perioada Crăciunului. Istoria se pusese în mişcare şi trăiam zile de mare încărcătură emoţională. Comuniştii făcuseră un pas înapoi în Ungaria, Walesa era preşedinte în Polonia, zidul Berlinului căzuse, în Cehoslovacia începuse Revoluţia de catifea, iar Gorbaciov îngropase doctrina Brejnev.

Ioan Petru Culianu ne-a trimis un text critic la adresa ierarhiei ortodoxe pe care o considera prea obedientă faţă de regim, dar, în plus, care – pornind de la mesajul naşterii Mîntuitorului – chema la revoluţie. BBC nu putea difuza un apel; misiunea noastră era de a reflecta, nu de a încerca să influenţăm situaţia. Oricît aş fi dorit ca regimul să se prăbuşească (ştiam deja ce se întîmpla la Timişoara), i-am explicat lui Ioan Petru Culianu de ce nu putem difuza chemarea lui. A acceptat cu aceeaşi seninătate şi eleganţă cu care a tratat redacţia română a BBC întotdeauna. (Cristian Mititelu)

(Textul nedifuzat în 1989 a fost păstrat, iar fostul director al secţiei române a BBC Cristian Mititelu ni l-a oferit spre publicare la aniversarea a 20 de ani de la Revoluţie – n.red.)


Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

Printre îmbucături, atît cît vă mai îngăduie sărăcia şi... relaţiile, v-aţi gîndit vreodată, oameni buni, ce sărbătoriţi în Noaptea Ajunului?Vreunul dintre dvs. va răspunde: sărbătorim naşterea Mîntuitorului.Dar cine este acest Mîntuitor şi mai ales, pe cine a mîntuit el şi de ce anume a mîntuit?
Căci pe dvs., se pare, nimeni nu v-a mîntuit de nimic:
nici de moarte
nici de boală
nici de viaţa rea pe care o duceţi
nici de minciuna şi gealaţii regimului
nici de coada de noapte pentru o labă de pui
nici de nebunia Dictatorului cu zilele numărate
nici de uneltele lui netrebnice
nici de Securitate
nici de partid
nici de foame
nici de neputinţă
nici de dorinţa de a adormi şi de a nu vă mai scula într-o ţară din lumea a patra, lumea nebunilor, unde domneşte cea mai cumplită sărăcie, într-o ţară unde haosul şi epidemia stau cu schimbul la pîndă.

Cum nimeni nu v-a mîntuit de toate astea şi de multe altele, poate şi mai rele – legi strîmbe şi funcţionari haini – oare ce aveţi de sărbătorit? Cui aveţi a-i mulţumi?

Oameni buni, treziţi-vă! Nu aveţi nimic de sărbătorit, nu aveţi a mulţumi nimănui. Trăiţi unul dintre cele mai nefericite Crăciunuri din istorie; totul îi lipseşte pentru a fi fericit. Mîntuitorul, cine ştie din ce pricină, pe voi v-a uitat de tot.

Auzind aceste cuvinte, cel mai mult vor plesni din mîini dascălii de biserică. Blasfemie, vor striga ei, omul acesta încurcă lucrurile, împărăţia noastră nu-i aici, ci dincolo! Lipsurile sînt o dulce încercare din partea lui Dumnezeu! Dar între timp, ca dintotdeauna, dascălii îşi vor număra oile slabe şi vor mulţumi împăratului Ceauşescu pentru puterea lor crescîndă în rîndurile unui popor dezorientat, păcălit, asuprit.

Spuneţi-le dascălilor: dacă împărăţia voastră nu-i de aici, atunci duceţi-vă dincolo, căci aici nu avem nevoie de voi. Avem nevoie de oameni încercaţi ca să îndrepte ce-i strîmb şi să mîntuie cu adevărat ţara de năpastă şi nenoroc.

Oameni buni, ce învăţăminte aveţi de tras din naşterea Mîntuitorului care nu v-a mîntuit cu nimic?

Unii spun că el se naşte mereu, în noaptea Ajunului, în tăcerea şi taina sufletului fiecăruia dintre voi, ca o rază de lumină. Dacă nu încercaţi această zămislire lăuntrică, degeaba vă mai duceţi la biserică, căci Biserica în vremuri de restrişte s-a arătat a nu fi nimic mai mult decît curva Babilonului. Nu-l amestecaţi pe Mîntuitor cu Biserica ce-i strigă numele, dar i-a uitat firea.

Iată, gîndiţi-vă că Mîntuitorul vine la fiecare dintre voi ca să vă spună lucruri adînci. Şi oare ce vă poate spune mai adînc decît ce-i înscris în Noul Testament, în povestea naşterii şi ducerii sale?

Mulţi spun şi unii cred că aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, vă va spune Mîntuitorul. Am spus oamenilor la timpul meu să nu sufere strîmbătăţile şi asuprirea. În ţara mea, pe vremea aceea, asupritorul era străin, dar în ţara voastră asupritorii vin dintre voi. Odată şi odată au fost oamenii cei mai neciopliţi din cîţi erau; acum i-au necioplit pe toţi şi-au luat-o brambura. Eu vin să vă spun: sculaţi-vă împotriva asupritorului aşa cum m-am sculat eu, căci fiecare zi de nedreptate e un păcat ce apasă asupra voastră. Căci cugetul vostru e încărcat de minciună cu fiecare ceas pe care-l lăsaţi să treacă fără a face nimic, tolerînd răutatea şi ticăloşia celor ce vă conduc.

Puternicii zilei m-au adus în faţa lor, m-au bătut, m-au scuipat şi m-au răstignit. Mi-au frînt trupul, dar nu şi puterea. În clipele de încercare pe care le-am trăit spînzurînd pe cruce, am fost ispitit să-l chem în ajutor pe Dumnezeu ca să mă mîntuie. Dar am înţeles că nu avea să se arate nici o minune, ca să-mi fie de învăţătură. Căci iată ce vin să vă spun în fiecare Noapte de Ajun în taina sufletului fiecăruia: dacă vreţi să vă mîntuiţi de rele, nu aşteptaţi minuni; mîntuiţi-vă singuri.Dar povestea mea mai are şi altă învăţătură: iată, eu am fost răstignit, dar mesajul meu n-a pierit. Iată, eu am acceptat să sufăr şi să mor fără să mă înclin în faţa asupritorilor, şi martiriul meu a dus la întemeierea celei mai puternice religii din lume, la întemeierea unui Stat mai puternic ca orice alte State.

Dacă vă ascundeţi capetele în nisip, veţi pierde traiul anapoda pe care-l duceţi. Treziţi-vă şi acceptaţi suferinţa pentru adevăr, aşa cum am primit-o şi eu la vremea mea. Priviţi la fraţii voştri, creştini şi necreştini, de peste Prut, care îşi dau acum viaţa pentru biruinţa dreptăţii, deşi în imperiul lor au parte de mult mai multă dreptate decît voi în ţărişoara voastră blestemată.

Treziţi-vă, oameni buni, căci mîntuirea voastră are nevoie de voi!
De acest Crăciun nefericit, voi, toţi românii care trăiţi în lipsuri şi mizerie, sărbătoriţi tulburarea pe care v-o prilejuiesc vorbele Mîntuitorului ce se naşte în misterul sufletului fiecăruia dintre voi:Mîntuiţi-vă singuri, căci altfel nimeni nu vă va mîntui din răstignirea voastră!

Cel mai puţin vor înţelege vorbele Mîntuitorului aceia care-şi pleacă urechea la doctrina osificată a unei Biserici care trăieşte în lumea ei de dincolo. Căci în acea doctrină orice nouă teologie sună rău. Teologia în care Mîntuitorul vine să vă spună: suferiţi ca să vă mîntuiţi, se mai numeşte teologia eliberării. Ea nu are curs într-o lume normală, unde există legi şi bunăstare economică, ci mai ales în lumea a treia, unde sărăcia şi asuprirea sînt un factor constant. Acum, că România a depăşit în mizerie ţările lumii a treia, acum că Nairobi sau Cairo par locuri cereşti în comparaţie cu Bucureştiul, aveţi nevoie de o teologie şi mai aspră decît teologia eliberării. Aveţi nevoie de teologia răfuielii, de teologia mîniei, de teologia acţiunii imediate, şi nu de teologia răbdării pe care de secole v-o propovăduieşte o Biserică nătîngă.Mîntuitorul, dragi prieteni, nu e o icoană răstignită pe zidul unei clădiri cu miros de tămîie şi feţe cucernice. El e o realitate ce se naşte din durerea sufletului fiecăruia. Închideţi ochii în Noaptea Crăciunului şi vegheaţi această naştere.

Nu contează ce mîncaţi, ori ce nu mîncaţi: asta să vă fie egal. Ba chiar de nu mîncaţi nimic, veţi simţi mai adînc răscolirea foamei. Ce contează e să auziţi în voi înşivă misterul naşterii Mîntuitorului. Să auziţi în voi înşivă, clar şi răspicat, ce are să vă spună:

Eu am venit să dau glas nefericirii voastre şi să-i pun capăt deîndată ce veţi înţelege că dorinţele voastre nu se vor realiza decît atunci cînd fiecare dintre voi se va mîntui pe sine, şi astfel cu toţii veţi mîntui ţara voastră de blestemul minciunii. Sculaţi-vă oameni buni, nu în aşteptarea, ci întru împlinirea unui Crăciun fericit!

Nostimadă

Există niște reguli clare în Soțietate, mai mult sau mai puțin declarate.
Sentimentele de neacceptat acesteia se învălesc sub vorbe, atitudine care să le facă pasabile.
Ia-uitați un exemplu.
Om care învîrți un pic condeiul, te irită succesul seriei Harry Potter. Poate îți cade prost și candoarea, succesul la mulți semeni al acelui personaj literar. Plus cel financiar al autoarei.
Nu poți spune însă toate acestea.
Așa că reformulezi.

Iar un ziar pasămite serios pune sub reflectoare făcătura:
VORBE CARE CONTEAZĂ
Ionel Crăciun, poet
Românul a inițiat în Spania o mișcare anti-Harry Potter bazată pe învățături sănătoase din filosofie, literatură și religie.


Nici nu mă obosesc să caute acele felii dătătoare de viață spirituală. Căci pot bănui lesne în care categorie de platitudini se înscriu.

Că veni vorba, se află expuse zilele astea în stația de metrou Dristor 1 niște imagini cu biserici din București, însoțite inclusiv de niște citate biblice.
M-am uitat lung la acele vorbe pasămite sfinte și le-am văzut doar ca pe niște aiureli. Și nici nu mă miră, cîtă vreme ele au apărut la origine pentru mintea omului de rînd de acum 2000 și ceva de ani.
Între altele, este ideea de a lăuda pe Cel de sus, pe care inițiatorii îl credeau probabil la fel de ahtiat după perii precum noi, situație repetată în cazul prezenței aurului în acel text.
Ai nevoie de religie cînd s-a nimerit să nu fii suficient de (realmente) educat, iar în paralel nu ești dispus să accepți durerile și necunoscutele sinistre ale existenței. Includ aici și nonexistența care o încadrează.

Teme

Are o vorbă Nae Gheorghidiu. "Primeam gazeta cutare, dar înveleam în ea ghetele trimise la reparat..."
Procedeu invers, găsesc ambalat ceva într/o pagină de Gazeta Spoorturilor. Mai veche. Acolo, titlu mare: "Cutare junior a călcat în picioare tricoul naționalei".
Totul mi s/a părut acolo o sinistră execuție.
Fondul principal fu eterna înclinație umană care pe vremuri se manifesta, în stagiul militar, în a freca pe altul, mai slab, doar pentru că asemănător fusesei tu tratat cîndva.
Acum, juinorul X este tratat ca o cîrpă cam de toți maturii. Gazetarul, în primul rînd, nu are onestitatea de a căuta și punctul devedere al tînărului încriminat. Și merge pe ideea lui Las că știm noi mai bine! Mai ales că ținta întregului material este, vizibil, să dea o victimă plebei însetate de sînge, adicătele publicului, cititorilor.
Mie mi s/a părut aiurea ca un june să calce în picioare tricoul, asta după ce e introdus în minutul 60, iar finalmente declară destul de temperatEu nu vin aici să/mi pierd timpul, mai bine rămîn la club. La nervi, mai ales de trăit în mijlocul arenei, se debitează vorbe infinit mai dure...
Totul are loc pe fondul ideii de a juca la națională, în cazul de față cea de juniroi.
Maturii aici cad pe spate în fața onoarei de a fi convocați în echipa țărișoarei. Niciunul nu ia în seamă faptul că tinerii de sub bagheta lor ar pute ajudeca altfel. Cu atăt mai puțin nu cercetează de ce văd lucrurile astfel unii dintre juniori. Nu, maturu' are orden, are tabu o idee - și de aici se rupe firul. Niciunul nu are curiozitatea să vadă cum de ajung niște puști - ce mie nu-mi par criminali (iar cine nu a comis fronde la vremea sa să ridice primul piatra!) - să gîndească altfel. Cu atît mai puțin nu/și pun problema că un asemenea adolescent poate renunța foarte senin la cetățenie... Și nu știi cînd te duci cu alde căciula în mînă la el... (Cîndva, neamul-prost Lăcătuș i-a arătat în timp lui Mircea Lucescu ce poate, ca adevărată valoare...)
Am să încerc eu să cercetez puțin fenomenul. Ideea de patrie a fost vîrîtă cu anasîna în minți. Nu știu cît era la vreun 1916 sentiment înălțător și ct frică de Curtea Marțială. Cert este că niște regimuri dictatoriale succesive și/au bătut într/atît joc de ideea de țară și de patrie, că îndeosebi tînărul născut direct în deschiderea Uniunii Europene nu mai ia în serios ideea. Mai ales că sub Carpați spectacolul este deprimant, atît în ce privește reprezentanții statului, cît și concetățenii propriu-ziși.
Potrivit unei elementare reguli de trei simplă, tînărul va judeca altfel decît predecesorii săi.
Aiasta nu se poate, își spun însă mai marii fotbalului românesc.

Am lăsat nițel mai la urmă un al doilea caz de frondă juniorească la naționala României. Adrian Stoian, de 18 ani dar jucînd la AS Roma, este atenționat de Miodrag Belodedici că/i cam individualist. Nu știu ce a spus exact Belo și pe ce ton, cert este că junele o răspunde cu o obidă cît se poate de normală la acea vîrstă: Și cînd joc bine mă certați? Aici, autorul articolului găsește de cuviință să pună și el o piatră de moară pe capul proaspătului major: fumează foarte mult. Nu știu cît de reală este spusa, dar este vizibil că nu pare să se fi rătăcit în zonă vreun psiholog pentru tineri, care să afle DE CE pipează (dacă e așa) tînărul...
Relatarea de mai sus merită și o altă precizare. Belodedici a crescut sub palmele adulților, ale celor mai mari. El declara într-un interviu că încasa lovituri de la fotbaliștii mai mari. În vorbele și comportamentul său există clar semne că le lua și în copilăria timpurie. E, unuia asemenea om (altminteri îl stimez!) i se va părea inevitabil deplasată atitudinea junelui anului 2010.

Închei cu ideea că aici ființează și altă înclinație omenească, aceea de a cere altora ce nu facem noi. Uitați-vă pe stadioane și spuneți-mi ce poate învăța un tînăr de acolo.
Iar o contribuție în domeniu au și ziarele, gazetarii, care în goana după rating publicistic au încurajat din răsputeri fenomenul mitocăniei... După care, fariseic, se plîng revoltați și caști de ea...

luni, 28 decembrie 2009

Babes, Nemes, Gavrilescu

Articol în "Adevărul", 28 decembrie 2009

I

"Liviu Babeş, Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu, toţi şi-au luat viaţa şi s-au eliberat. Acum se luptă cu uitarea. "
Uf! Cum să pun problema?
Pică bine să prezentăm lucrurile eroic, dar nu o dată astfel ne îndepărtăm de adevăr. Lucrurile merită ceva nuanţă - şi mă refer aici mai ales la Gigi Gavrilescu. L-am cunoscut la GID şi la Alianţa Civică. Lucrurile în ce-l privesc au fost (în opinia mea) infinit mai... umane. Gigi a fost un om care a sperat o vreme, favorizat de istorie, că îşi va depăşi un destin proiectat nefericit. Cînd nu a mai rezistat (martie 1994) ideii că va trebui inevitabil să revină în cenuşiul insuportabil al vieţii sale, s-a sinucis.
Asta e părerea mea - şi îmi asum pietroaiele că întinez memoria şamd. Dar o fac pentru că prefer adevărul relatărilor pompoase.

II

Chestia asta cu dacă a meritat sau ba, daca e degeaba sau nu - mi se par copilaresti. Omul acela, Babes, la momentul acela, a actionat cum a crezut mai bine, cum nu-a-suportat... mai bine. Idem cu "Degeaba 1989-2009".
Mie-mi place că toţi ne declarăm creştini, dar ne animă o trufie ce nu s-a văzut... Adică subsemnaţii vrem noi şi iac-aşa să fie lucrurile cum vrem noi, iar dacă nu-s ca-n visele noastre nebune, păi totu' e degeaba ori n-a meritat, vere!... Nici unul nu-şi pune problema că viaţa poate merge cum vrea ea - iar de cele mai multe ori chiar aşa o şi face, finalmente!

miercuri, 23 decembrie 2009

Preumblare









Umblet pe o vreme mohorîtă pe Calea Griviţei.
Aş minţi să spun că sufletul îmi era altfel decît cerul de deasupra... Asta ca să nu mă băgaţi în tribul condeierilor, al oamenilor cu sufletul permanent însorit.

Pe un site cu simpatii creştine, un nene trece păcatele capitale.
Trec peste faptul că nu noi noi ne-am sădit glandele trimiţînd la aşa ceva, ci Altcineva - nouă rămînîndu-ne doar lupta contra belelelor, într-o încercare de a ne atinge umbra...

Intru la cimitirul Sfînta Vineri.
Reconfortează (puteţi bănui de ce), dar am şi speranţa firavă că voi identifica mormîntul lui Nestor Urechia.
În mersu-mi pe latura sudică a pomenitului spaţiu nu găsesc ceea ce caut. Dar îmi aduc aminte de trufia cea trecută între Păcatele capitale. Să te ţii aici cavouri, care aproape ating înălţimea blocurilor de locuinţe din jur. Să vezi aici indivizi interesaţi de funcţii, înclusiv în dauna propriului prenume (monumentul Bagdasar este doar un exemplu).

Alţii (de fapt cei ocupîndu-se de lumeşti) vin cu sinistru de răutăcioasa pastilă: "Ca voi am fost / Ca mine veţi fi...". Am mai văzut-o între altele aşteptînd autobuzul 311 prin Balta Albă... Ăştia fură probabil precum personajele pline de viaţă şi petrecere din-tro povestioară a lui George Călinescu. Nu au avut vreo treabă cu Ce va fi. Îi păli doar acum grija... Altfel nu văd de ce i-ar păli mitocănia existenţială cu pricina, decît din invidie pe măsură.
În aceeaşi categorie aş trece aici şi ideea cu "Mă veţi uita", adică "Nu mă uitaţi!...". Bineînţeles că oamenii dornici de aşa notaţii nu şi-au bătut capul cu problema, la vremea bătăilor inimii personale...

Vorbeam de un cavou cît toate zilele. Înălţimea cît ceriul nu-i împiedică pe animatori să treacă, spre creşttetul construcţiei: "Nimic fără Dumnezeu!".
Ultima lozincă apare şi pe alte monumente funerare. Am dramul de ştiinţă pentru a vedea în astă vorbă mare ceva conjunctural, legat de sloganul lui Carol I. Dacă ar fi trăit prin 1950-60, ar fi scris - pe o amenjajare inevitabil mai modestă - ceva începînd cu "Proletari...!". Asa şi pentru că în preajmă se afla Mecca lui Ghiţă Dej, Griviţa cea roşă...

Mai seszez că la 1896 (o ştiam totuşi de prin cărţi...) scriam cu î din i, în interiorul cuvintelor - deci nu e modă nouă şi stalinistă...

decembrie 1990...

I

Un site pro-Coposu reproduce un text Andrei Pleşu despre sărbătorirea de pomină în epocă, a zilei de 1 Decembrie la Alba Iulia.
Dl Coposu a fost într-adevăr huiduit atunci, însă în prealabil o altă tabără a dat cu huo la gros discursului lui Ion Iliescu. (Era vremea naşterii Alianţei Civice, cu marile şi vehementele ei mitinguri.) Se pare însă că, în Cetatea Unirii, contestatarii au stîrnit o reacţie neaşteptat de puternică la restul auditoriului - fascinat pe atunci de ideile FSN, dar şi ale PUNR...
Cert este că acele huiduieli antiFSN au încetat, iar apoi a fost aprostrofat public Coposu.

Faptul că FSN şi susţinătorii săi sînt perdanţi ai istoriei nu înseamnă că-i normal a evita adevărul...
(Adevăr? Kakaia adevăr?...)

II

De 22 decembrie a.c., TVR a difuzat imagini din studiourile sale, luate la 26.12.1989.
Acolo, Doina Cornea lua apărarea lui Ion Iliescu, iar totodată lua în serios cu patetismul caracteristic campania fesenistă de denigrare a celor care organizaseră un miting sub ferestrele CC-ului, pe ideea "Fără comunişti".
În paralel, Silviu Brucan fu opticii subsemnatului de-a dreptul sinistru, întrecînd celebra secvenţă privind greviştii foamei din Piaţa estivală 1990 a Universităţii.

Meditez acum, legate de cele de mai sus dar şi de postarea-mi privind premiile 2009 "10 pentru România", că oamenii precum Victor Rebengiuc, cel cu hîrtia igienică adusă sub nasul unor Popescu ori Marinescu, fatalmente se scîrbesc şi lasă locul celor mai mult sau mai puţin oneşti (vezi celebra replică din finalul "Scrisorii").

again "10 pentru România"

Acolo l-am văzut declarat pe Ion Diaconescu Senior al politicii româneşti.
Dacă admitem că subiectivismul e-n cele ce româneşti sînt şi-n cele r. ce mîine vor rîde la soare..., păi atunci putem merge liniştiţi la o bere. Sau... 10.
Dacă nu, păi hai să stăm drept şi să judecăm idem.
Dl Diaconescu este acela sub a cărui baghetă PNŢCD s-a făcut praf, urmare a unor manevre, gesturi ce numai inteligenţă nu au trădat. Tot dl. D. a acordat ulterior girul său unor personaje ce-au reuşit finalmente să afunde şi mai în glodul penibilului onorabilul partid (care altminteri a cotit-o de la stînga la dreapta, în 1987, cu o dezinvoltură altminteri hulită azi la pedelişti...).

Că domnia sa a suferit în puşcării (deşi nici partidul dsale nu fu mai clement pe la un 1933 cu dujmanii, de pildă), asta e clar şi de apreciat. Dar aşa ceva nu-i asigură automat un loc între oamenii de stat!

În paralel, mă uitam ce mare caz face o tabără peneţecedistă actuală de prezenţa alături de ei a SURORILOR dlui Coposu. Care vor fi avut cu activitatea concretă a partidului în chestiune cît am avut eu. Adică deloc.
Imaginaţi-vă un PSD făcînd pelerinaj la dna Nina, cîndva...

10 pentru România, ediţia 2009

Asta e, trebuie - pentru bunul mers al lucrurilor - şi cîte un copil/nebun la casa Omului.
Ce-i drept, mă feresc să derapez spre un comportament acru, a la adirabilul altminteri Paul Goma.


Nu am priceput în ce lpudabilă (şi reală!) calitate se aflau în sală dnii Victor Ciorbea şi Emil Constantinescu. Cred că e vorba de plăcerea noastră de a avea în preajmă oameni cu oarece notorietate - chestie care ne luminează finalmente şi pe noi... "Lăudîndu-te pe tine..."
Bineînţeles că nu voi fi unul să fac abstracţie de cele bune ale numiţilor exdemnitari. Dar, trăgînd linie, primul pleacă de la palatul Victoria tare bosumflat de golul încasat de la adversari - între altele uitînd să revină la locul de muncă de la Primăria Capitalei, pentru care inclusiv eu îi acordasem votul... Apoi încurcă lucrurile prin muribundul PNŢCD (după 2000), pentru ca actualmente să-şi dea cu vădită ranchiună cu părerea pe la faimoasele Antene... Altminteri, dacă îi priveşti primplanurile tv, Victor nu are vreo treabă cu penibilul - e gras şi frumos...
Emil Constantinescu a urmat oarecum o traiectorie asemănătoare. Iritat că Structurile i-au subtilizat fotoliul de lider regional, a dispărut în ceaţă în 2000, spre disperarea unor ţărănişti maeştri în vorbe mari, nu şi în cultivarea de personaje cu charismă (e şi greu să crească aşa ceva în umbra galbenă a unui Ionescu...). Că în urma unei asemenea ofuscări au ajuns oameni cu scaun la cap să-l voteze pe Ion Iliescu, aşa ceva nu pare să-i tulbure nopţile dlui Emil. Asemenea dlui Ciorbea, şi Constantinescului îi cade prost la suflet astăzi un cetăţean pe nume Băsescu - ceea ce, la o adică, e un compliment pentru acesta din urmă... Doamne fereşte să ajungă vreodată a avea nevoie de periile celor precum E.C.!

Mi se pare că am mai scris pe acest blog despre fascinaţia pe care o are omul de rînd în faţa actorilor. Bă găsisem şi o epxlicaţie, pe cît mă duce mintea: noi ne proiectăm în locul celor lăudaţi cu atîta osîrdie, cei de pe scenă. Loc ce, la rîndu-i, ţine de dorinţa infantilă de a fi în atenţia amabilă a tuturor.
Pe trendul acesta ajung în top personaje care de care mai. Ajunge un Florin Piersic, căruia au ajuns moderatorii să nu-i mai poate tăia macaroana logoreică. Şamd. Deşi el şi acesta nu şi-au făcut decît meseria, asemenea unui arhitect priceput, dar de care nu scrie mai nimeni.
După neînsemnata mea opinie, mai trebuie ceva unui actor pentru a binemerita de la patrie. Este poziţia de lance spre nou. Sau barim de luptător împotriva măgăriei din societate. Mă uit la cei tămîiaţi în ultima vreme şi parcă nu văd aşa ceva. Dinică de pildă părea să doarmă bine noaptea la vremea cînd interpreta comunişti în "Procesul alb" ori făcea de rahat legionarii în seriile eternului Sergiu Nicolaescu. Un Radu Beligan a colaborat cependant la gros cu alde comuniştii, alde imoralitate uşor sesizată şi la un M. Albulescu, între mulţi alţii.
Olga Tudorache, aplaudată şi ea la gala "10 pentru România", nu a bătut nici ea recordul pe drumul înnoirilor fericite în societatea românească. repet, nu contest priceperea lor actoricească ori arta de a-şi drămui înţelept existenţa, graţie căreia un Beligan joacă onorabil chiar şi la 91 de ani...

Am mai sesizat neştiinţa preşedintelui Academiei Române în ale persuasiunii. Omul citea onoton o ţidulă, cu discursul. Mă gîndesc ce naiba a înţeles auditoriul său de prin aule, dintr-un text reprodus monoton. Altminteri, probabil domnia sa poate conferenţia prelung despre cum îşi va fi entuziasmat cutare matematician studenţii...

De haz a fost clasamentul la sportivi. Unde, la sondaj, a ieşit Adrian Mutu în frunte. Vorba "candidează cine vrea, dar iese cine vrem noi" este însă foarte actuală. Au fost desemnaţi alţii drept românii ăi mai cu moţ...
Că veni vorba, eu aş fi premiat fenomenul Unirea Urziceni. Extinderea aestuia la scară naţională ar fi mai util, cred eu, decît doi medaliaţi, fie şi mondial...

Au existat şi nenumărate lucruri ce mi-au plăcut. Noul primar al Clujului, de pildă.

marți, 22 decembrie 2009

Lumea scrie despre Ion Iliescu

Că ne place sau ba, Ion Iliescu este un tip, vorba lui Constantin Bacalbaşa. Este un om care şi-a pus pecetea pe epoca sa - şi dacă evident nu a ieşit tare bine, păi nu m-a oprit nimeni să mă bag în politică şi să fac altă Rumînie, mai brează.
La o adică, în paralel cu pietre în cap Bunicuţei (aviz: l-am înjurat grozav şi activ în 90-91..), o privire spre noi şi nerealismele noastre nu ar strica. Căci e plină lumea de deştepţi clamînd: "1989-2009 - Degeaba", fără să mediteze vreoclipă dacă pur şi simplu noi toţi am fost doar martorii unei aritmetici elementare, aceea a lui 1 plus 1 egal 2. Condiţiile de sub Carpaţi, oamenii de acolo, apoi influenţei lumii celei largi au condus la ce sîntem. Cum, meritam noi, era mai bine dacă pe Olt şi celelalte curgea miere sau măcar Frutti Fresh? O fi fost, dar asta nu ne-ar fi schimbat infantilismul - altminteri plastic tratat in opul lui Creangă. Acela, între altele, cu pusmagii...

miercuri, 9 decembrie 2009

Generalul Nicolae Militaru

Toată lumea, zilele astea, îl face spion sovietic pe întîiul ministru al apărării postdecembrist, Nicolae Militaru.


Militaru ăsta nu o fi fost vreun sfînt, dar toţi dovedesc un stil tare chitit pe el - treabă despre care eu am citit prin cărţi că nu e o cale de aflare a adevărului... Asta ca principiu.
Apoi, toată lumea o ţine gaia maţu că a fost spion sovietic. Pot ghici că acest infamant amănunt a fost stabilit de băieţii lui Ceaşcă, iar multă lume a luat de bună vorba. Căci instituţia ţapului ispăşitor, al tipului în care să dăm toţi şi cu mare curaj este şi va fi cît lumea.

O fi fost şpion bolşevic, dar produceţi, mînca-v-aş, şi ceva probe. Daţi un facsimil, daţi măcar gogoşile unor securişti - în spatele cărora mai degrabă citesc oftica de a nu-l fi prins pe onorabilul, cum a fost şi cazul lui Pacepa...


PS
Grigore Cartianu este vîrf de lance al relatărilor recente despre Revoluţie.
Mie omul mi-e simpatic, dar este penibil, prin neputinţa lui de a lega două vorbe fără să lezeze timpanul fie şi nu chiar fin. Zău că n-am idee cum a ajuns redactor-şef la "Adevărul". pesemne am eu o problemă, dar tot nu pricep de ce e în stare un om cu asemenea tip de exprimare. Pariez că mintea nu-i e de filozof grec (măcar de l-ar fi imitat pe Demostene, cel tînăr...).
Pe lîngă astea, Grigore dă drept mari şi recente descoperiri ceea ce Alex Stoenescu a publicat de vreo patru ani, dacă nu mai bine. Ba le şi spune avînd pe istoric în acelaşi studio tv!

O fire asemănătoare probează şi Radu Moraru. Şi el mi-i simpatic, dar şi el ridicol de prompt în datul cu părerea ori întreruperea unor invtaţi vizibil mai destupaţi - în subiect şi nu numi - decît domnia sa.
Repet, altminteri îmi pare un băiat de gaşcă!

Din nou în abatere...

Afirmaţia este legată de postarea anterioară.
Adică şi aici recidivez, reproducînd de această dată un recent material al condeiului şi omului pentru care am o mare simpatie. Andrei Pleşu adicătele.


Articol în "Adevărul", 8 decembrie 2009


De ce am votat totuşi cu Băsescu


Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.
Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.
La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.
Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.
Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.
Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.
Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-productiv subton „mistic". Pomenirea Părintelui Galeriu, neconvingătoare, a fost, între altele, o gafă duhovnicească: duhovnicul, dacă ai unul, nu se clamează public; numele lui nu se utilizează ca pedigree, ca garanţie a propriei evlavii. Dar Mircea Geoană pare a-şi fi descoperit, de la o vreme, dimensiunea religioasă. E, brusc, foarte „îmbisericit". Modelul lui moral e Patriarhul, autorul lui preferat e Sf. Ioan Gură de Aur. Această pioasă conversiune electorală are ceva comic, inconsistent şi, în fond, păcătos.
Pe scurt: dacă Mircea Geoană va câştiga (respectiv a câştigat) Preşedinţia, ar face bine să aspire la un comportament mai „deştept", să-şi caute colaboratori mai subtili, să nu se bizuie prea mult pe abilităţile politice proprii. Dacă îi reuşesc toate astea, sunt gata să renunţ la exigenţa „glumei inteligente", de care vorbea Moromete...
Orice om de bună credinţă va admite că, prin contrast, Traian Băsescu a dominat situaţia cu mult mai multă autoritate. Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric. A câştigat prin KO tehnic.
Cititorul se va întreba, poate, care e sensul acelui „totuşi" din titlu. L-am votat pe Băsescu totuşi, pentru că aveam, şi în cazul lui, destule motive să nu-l votez. Am mai spus-o: nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei. În ambele cazuri, vom avea numeroase prilejuri de lehamite. Atâta doar că, dacă am de ales între Cocoşilă şi „Ion al lui Miai", îl prefer, în numele ironiei istoriei, pe Cocoşilă.


Cred mă m-am recunoscut deja, din postările anterioare, fan Andrei Pleşu.
Cam de la apariţia "Dilemei".

Mai bine cu un deştept la pierdere...

Vorba vine.
Mai degrabă, găsesc că-i preferabil să înveţi de la un pretins amoral (o spune cel cu pricina în interviul preluat mai jos), dar inteligent şi realist.

Preluat din revista Capital

S.O. Vîntu: «Am intrat în business de foame»

Autor: Georgiana Antofie
Publicat: 8 Decembrie 2009

Sorin Ovidiu Vîntu crede că cea mai mare greşeală făcută de guvernele de după 1989 o reprezintă privatizările. Spune că în România tinerii nu au nicio şansă să câştige bani prin mijloace cinstite şi, surpriză, pretinde că nu-i plac afacerile.

Rep: Dacă aţi avea acum 25 de ani, fără bani şi fără perspective de angajare, ce aţi face?
SOV: Îmi este imposibil să mă ipostaziez... Eu, la 25 de ani, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi câştig existenţa, fără a-mi alege mijloacele.

Rep: Ce şanse ar avea un tânăr să facă bani în România în momentul de faţă?
SOV: Să facă bani cinstit în România?

Rep: Da.
SOV: Absolut niciuna.

Rep: Şi necinstit?
SOV: O grămadă.

Rep: Mulţi spun că perioada în care ne aflăm este una nefavorabilă antreprenoriatului. Dumneavoastră ce credeţi?
SOV: Din grija statului. Aşa cum am declarat tot într-un ziar din grupul dumneavoastră de presă, o conducere mai cretină decât cea care a fost în România ultimilor cinci ani nu a mai existat de la fanarioţi încoace. Una în care statul a devenit duşmanul personal al fiecărui antreprenor din România. Statul trebuie să fie partenerul de afaceri al întreprinzătorului, nu asasinul lui.

Rep: Ce ar trebui să facă oamenii care conduc afaceri mici pentru a supravieţui pe timp de criză?
SOV: Orice. În condiţiile în care statul român agresează într-un asemenea mod, violentează într-un asemenea mod clasa de business, aceasta este legitimată să facă orice pentru supravieţuire. Pentru că această clasă de business oferă locuri de muncă. Graţie acestei clase de business mai supravieţuiesc câteva milioane de familii în România.

Rep: Unde se termină acest „orice“? Un om de afaceri poate să facă orice ca să supravieţuiască?
SOV: Ca să salvgardeze locurile de muncă ale salariaţilor săi. Să dea şansa şi altor oameni să trăiască.

Rep: Poate folosi orice mijloc pentru a face lucrul acesta?
SOV: Imaginaţia mea nu are limite. Acum, fiecare după capacităţile lui intelectuale.

Rep: Care sunt domeniile în care vedeţi afaceri profitabile în 2010 – 2011, în România?
SOV: Dacă aş avea vreo idee, fiţi convinsă că aş păstra-o pentru mine.

Rep: România se află tot în criză de 20 de ani de zile. Are vreo şansă să iasă din aceasta?
SOV: Prima criză şi singura criză autentică românească este criza morală. Ea le generează pe toate celelalte.

Rep: Şi va scăpa vreodată?
SOV: Cred că la a treia generaţie.

Rep: Cât de mult v-a ajutat şcoala în afaceri?
SOV: Decisiv. Dar eu am făcut şcoală. Şcoala m-a învăţat în primul rând să gândesc. Pe timpul meu chiar s-a făcut şcoală.

Rep: Şi acum nu se mai face şcoală?
SOV: Citesc presa, mă uit pe televiziuni, când sunt în maşină, mai ascult la radio. În comparaţie cu şcoala pe care am făcut-o eu, nivelul actualei generaţii este îngrijorător de scăzut. Este îngrijorător pentru viitorul României.

Rep: Care sunt, în opinia dvs., cele mai proaste decizii luate de guvernele de după 1989 din punct de vedere economic?
SOV: Privatizările reprezintă cea mai proastă decizie pe care guvernele României au luat-o din ‘89 până acum. Părăsirea pieţei ruseşti, a doua prostie uriaşă pe care guvernele au făcut-o. Nelansarea unor programe naţionale, programe statale în infrastructură, este o a treia decizie greşită pentru România.

Rep: Dacă aţi fi preşedinte, ce măsuri de ieşire a României din criză aţi adopta?
SOV: Bucuraţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu fiu eu preşedintele României. Bucuraţi-vă că nu sunt şi rugaţi-vă la Dumnezeu să nu ajung. Să nu ajungă vreodată unul ca mine preşedintele României.

Rep: De ce?
SOV: Urăsc beţivii şi proştii. Un tip care urăşte, care are capacitatea de a urî aşa cum îi urăsc eu pe beţivi şi pe proşti, n‑are voie să ajungă să aibă puterea unui preşedinte.

Rep: Care sunt primele măsuri la care aţi apelat în business ca reacţie la criză?
SOV: Reducerea costurilor şi extinderea.

Rep: Aveţi în plan investiţii pentru 2010?
SOV: M-am extins deja în Moldova. Mă voi extinde în Ungaria şi în Serbia (afaceri în presă, n.r.).

Rep: Nu vă interesează şi alte businessuri?
SOV: Aici în România? Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Rep: Dar în afară, vă interesează?
SOV: Da, evident! În afară operez. Din ce credeţi că trăiesc aici? Cu ce credeţi că îmi susţin businessul de aici? Cu ceea ce produc în alte ţări.

Rep: Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi din România?
SOV: Ba da. M-am gândit în 2000, când România a tăbărât cu o furie turbată asupra mea. Timp de o săptămână m-am gândit dacă să plec sau să rămân. Am decis să rămân pentru tot restul vieţii mele aici.

Rep: De ce?
SOV: Pot supravieţui în orice colţ din lumea asta, dar de trăit, nu pot trăi decât aici. Pentru că ador limba română. Cel mai bine pot comunica cu cei care vorbesc aceeaşi limbă ca mine.

Rep: Pentru dvs., ce reprezintă afacerile? O pasiune, un mijloc de a câştiga bani...
SOV: Mie nu-mi plac afacerile.

Rep: Atunci de ce le faceţi?
SOV: De foame. Am intrat în business de foame, dar mie nu-mi place busi­nessul. Sărăcia m-a aruncat în business. Nu este dimensiunea mea naturală.

Rep: Care este secretul dumneavoastră în afaceri?
SOV: Nu este niciun secret. Este pur şi simplu noroc. Să nu vă închipuiţi că cei care fac bani sunt de o inteligenţă superioară. E o simplă chestiune de noroc. Mulţi au încercat, unii au avut noroc şi au reuşit, alţii n-au avut noroc şi n-au reuşit.

Rep: Cât timp vor mai rezista ziarele în print?
SOV: Nu vă pot da un termen, nici măcar o aproximaţie. Ceea ce vă pot spune e că, din punctul meu de vedere, presa pe suport de hârtie va dispărea. Nu ştiu în cât timp, dar eu sunt convins că va dispărea.

Rep: Care este ziarul dvs. preferat?
SOV: Fără discuţie, „Gândul“. Cred că datorită lui Cristian Tudor Popescu. După aceea, „Cotidianul“.

Rep: Dar post de televiziune?
SOV: Mi-a plăcut de când mă ştiu literatura science fiction şi, evident, filmele. Când am timp, mă uit întotodeauna pe AXN Sci Fi.

Rep: Dar site?
SOV: Eu nu ştiu să lucrez cu computerul. Nu ştiu să deschid un computer.

Rep: De 20 de ani, românii se tot plâng de aproape tot ce-i în jurul lor. Pe dumneavoastră ce vă dezamăgeşte cel mai mult în România?
SOV: Scăderea nivelului intelectual al României.

Rep: Sunteţi fericit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: La 54 de ani, numai proştii sunt fericiţi. Fericit eşti la 18, la 20, la 30. La anii mei, nu mai eşti fericit.

Rep: Banii au contribuit vreodată la fericirea dumneavoastră?
SOV: Evident că nu. Nu la fericirea. La liniştea mea.

Rep: Dormiţi liniştit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: Din perspectiva aluziei dumneavoastră, da.

Rep: Aţi făcut vreodată o faptă bună?
SOV: Eu comit doar fapte necesare, nu fapte bune. Din acest punct de vedere, mă puteţi eticheta drept amoral.

Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Eu nu ştiu să lucrez cu computerul. Nu ştiu să deschid un computer.

Averea lui Vîntu

Ascensiune Sorin Ovidiu Vîntu a urcat trei poziţii în ediţia 2009 a Top 300 Capital, ajungând pe locul patru, cu o avere estimată la 1,2-1,25 miliarde de euro.

Istoric Născut în 1955 în oraşul Roman, este unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri din România. A devenit cunoscut odată cu prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii, pentru care a şi fost condamnat la trei ani cu suspendare. De numele său sunt legate, direct sau indirect, zeci de firme, dar cel mai important business pe care îl controlează în România este grupul media Realitatea-Caţavencu, care include patru posturi de televiziune, trei posturi de radio, zece titluri de presă scrisă, o agenţie de presă şi o divizie de new-media. Susţine însă că nu el, ci copiii lui sunt proprietarii grupului de presă care i-a adus, la pachet, titulatura de „mogul“ şi antipatia declarată a lui Traian Băsescu.



Ştiu că nu e bine să te afli în preajma unui asemenea om, e genul care pîrjoleşte tot, care cere de la ceilalţi cît este în stare el...
Dar nu ştiu de ce îmi trezeşte (dincolo de argumentele raţionale) simpatie. Vreo proiecţie a unor sentimente adînci spre tata? Se poate.

Sînt afirmaţii, în interviu, cu care nu sînt de acord. Probabil pentru că şi minţile noastre sînt diferite.
Îmi place însă că unele din afirmaţiile lui SO Vîntu, chiar contrare modului în care văz eu lcururile, incită şi ele în mod util creierul. Ori copilul din mine o pica în extazuri ca ale altora în faţa lui Tata Noe Ionescu?
Se poate - e de avut şi astă posibilitate în vedere.


Îmi place amoralismul lui. Mai exact bănui de unde vine. În parte de la defectul fizic. Apoi de la careva "prost şi beţiv" în preajma sa, în copilărie - că prea urăşte asemenea exemplare. Foarte posibil şi dela faptul că nu a fost ajutat de nimeni în ascensiunea sa. Probabil chiar lovit din plin în pomenita copilărie, motiv pentru care o face şi el acum..., dar are grijă să fie în spaţiul legal.

Îmi place că e franc. Nu se jenează să-şi refuze ferm interlocutorul.

Mi-a plăcut vorba cu fericirea după o anumită vîrstă... Poate că a punctat ceea ce i se părea apropiat ca idee şi subsemnatului, cu precizarea că eu extind nefericirea la întreaga existenţă, doar că în tinereţe "deşertul înfloreşte mai uşor", vorba lui Teodor Mazilu.

Banuiesc a nu da bani la instituţii de caritate, ori e discretissim în direcţia asta. Nu pare genul Patriciu ori Ţiriac.
Legat de povestea cu FNI şamd, am ţinut să iau în seamă întotdeauna că şi depunătorii s-au aruncat acolo lacomi la cîştig... La CEC tuşeau dacă mergeau...

joi, 26 noiembrie 2009

Pasămite macabre

S-a întîmplat să trec azi pe Calea Şerban Vodă, în dreptul Crematoriului.

Ce chestie! La 20 de ani eram oripilat, îngrozit de ideea morţii... Un amic mersese mai spre seară în partea parcului Tineretului apropiată de Crematoriu... Ce crispare la mine, auzind despre situaţie (nici el nu fusese foarte dezinvolt...)!
Acum am trecut ca pe lîngă Custea Constituţională (exemplu de instutuţie seacă, întru imagine la subsemnatul), deşi, dacă e să ne luăm după ideea populară, mai spre senectute te ia cu teamă de Ceea ce te Aşteaptă.

Bineînţeles că îţi cunoşti adevărata sensibilitate la delicatul subiect al Morţii doar cînd eşti nas în nas cu Ea (recunosc, la munte, de pildă, am devenit mult mai precaut). Aşa că parada de ce dezinvolt am trecut eu pe lîngă... poate fi mai şubredă decît aş vrea.
Cred totuşi, că, mai ales dacă ţi s-a întîmplat să nu fii un om tare ataşat Realităţii, şi implicit Vieţii, cred că-ţi poţi fixa drept scop de... viaţă în ultima parte a existenţei o trecere cît mai interesantă spre moarte.

Că veni vorba, îmi trecu prin minte zilele trecute că ne spăriem grozav de moarte, de ale ei, de eternitatea ei şamd, dar nimeni nu tresare la ideea, la realitatea Nimicului din care vine persoana ce se naşte. Nimeni nu-şi bate capul cu asta. Nici măcar religia, ce altminteri face mare tam-tam de bau-baul la ce va fi după (şi în consecinţă trebe să fim cuminţi Aici). Despre ce a fost Înainte, linişte şi pace...

joi, 19 noiembrie 2009

Sub Soare

Sîntem mai toţi îngroziţi cum e cu moartea, cum e dincolo aşmd.
Nu am auzit însă pe nimeni să-şi bată capul şi angoasele cu ce fu, unde furăm pînă hodoronc-tronc ne-am ivit în burta mamei, ce făcurăm miliardele de ani, de infinitate de dinaintea ivirii noastre sub Soare.
Cum, fu cu reîncarnare sau cu ştiu eu ce idei ale lui Dumnezeu?
Hai să fim serioşi.

marți, 17 noiembrie 2009

Mituri

Nu mai ţin minte dacă aveam multe în adolescenţă sau imediat după aceea. Cert este că pînă acum 2-3 zile, chiar trecut de o vîrstă... mai oprisem două. Andrei Pleşu şi Neagu Djuvara.
Ultimul acordă însă revistei "Ring" (cea distribuită gratuit la metrou bucureştean) un interviu.

Am toată înţelegerea pentru nonagenariatul istoricului. Totodată, sînt conştient că, deseori, ceea ce îi reproşez eu aici coit cu mare naturaleţe.
În primul rînd, a nu lua lucrurile cum sînt.

Dl Djuvara spune: "Dacă Băsescu va fi reales, e clar că românii au orbul găinilor". Omul nu-şi pune un moment problema că or şti acei conaţionali ce ştiu, dacă ar vota, simpatiza astfel.
Amestecîndu-mă şieu aici în brînză, pot spune că, după o febră la începutul anilor 90, am priceut că anumite pături sociale nu-l votează pe, să zicem, Ion Iliescu pentru că-s idioate, ci pentru că ele îşi văd mai bine interesul (inclusiv acela al inimii) decît mine.
Dl Neagu D. se pare că nu a învăţat treaba asta din studiul istoriei... De unde cred că omite iar o învăţătură utilă: este bine ca după o anumită etate să eviţi a te produce public - deoarece poţi avea suprize... Respectiv să mînjeşti - mult sau puţin - ce ai realizat cu trudă pînă atunci. Cum spuneam, e plină istoria, veche sau recentă de aşa situaţiuni... NU O SPUN CU RĂUTATE, CI DOAR MĂ PROVOC SĂ NU PROCEDEZ AŞA, CÎND OI AJUNGE LA PENSIE...

Realmente mă uit la TV, să spunem, si-ş de-a dreptul îdurerat cum le face viaţa asta... Un Victor Surdu, aproape gîrbovit, este într-atît de înţepat de dorinţa de a evita angoasele vîrstei, încît se străduie cu orice preţ să fie băgat în seamă. Şi nu o face cu idei deştepte, căci epoca asta i s-a isprăvit probabil de multişor timp... Şi vin destui aşa... Un Horia Moculescu.
Iurie Darie are ceva asemănător, dar acolo bănuiesc a fi coada nevestei, de a fugi din cînd în cînd sub reflectoare. Habar nu am cum o fi la 80 de ani, dar nu bag mîna în foc c-a fugi de angoasa puţinelor zile de viaţă rămasă e o soluţie...

Revin la d. Neagu Djuvara.
De acolo ("Dacă Băsescu va fi reales, e clar că românii au orbul găinilor") ai înţelege că cel intervievat nu este nici din categoria proştilor, nici a lichelelor. Nu spun că dl Djuvara este precum cel pe care îl zugrăveşte drept "minte cum respiră". Însă domnia sa nu pare zguduit de faptul că ziarul "Ring" e o fiţuică de basse espece, moralmente. Chit că se laudă a fi "ziar de bun simţ". Între altele pentru că nu se jenează să facă trimitere în prima pagină unui material din interior pe a cărui latură stă scris discret: "Publicitate"... Doar un exemplu.
Cei drept, marile spirite se întovărăşesc... Alţii care se laudă cu bunul simţ, cu ce revoluţie vor face ei în numele acestuia sînt liderii PNL. Aceştia nu au nici o treabă că pereşedintele lor, pe afişe cît şi în viaţa de zi cu zi, posedă o aroganţă deloc vecină cu bunul simţ. Nici cei din preajma acestuia nu se onoară cu acea noţiune-capcană. Veţi întîlni, în context, prin gazetă articole pasămite independente în care se spune că alde Crin Antonescu a ajuns pe locul doi în sondaje. Ori că binomul Băsescu-Geoană e vinovat de crizaaaaa prin care trece ţară. Dnii Haşoti, Orban şi care or mai fi nu se împiedsică de amănuntul că alde criza mondială tot s-ar fi năpustit asupra noastră, după cum mînă largă cu banii anul trecut a fost exact prezidentul lor de atunci, prim-ministrul Tăriceanu...

Sînt amănunte care îi scapă probabil dlui Djuvara.
Liberal convins de felu-i, find la a treia sau a patra generaţie pe lîngă Brătieni şi urmaşi.
Acum, dacă îi bat capul un pic cu treaba asta, parcă ceva nu e în regulă. Aderi la un curent politic pentru că îi simpatizezi, nu pentru că şi tata ori bunul a ţinut cu aceia... Ba chiar ar fi o laudă, dacă ai face precum Tismăneanu ori Patapievici... Lumea însă vede invers la noi.

Dl Djuvara nu ia în seamă nici subiectivismul în afirmaţii pe care i-l conferă poziţia de apropiat al lui Crin Antonescu. De unde pe duşmani zboară oţet, iar pe ai-noştri apă de trandafiri...

Mircea Ordean

miercuri, 11 noiembrie 2009

David Prodan, istoric

Mi-au căzut din nou sub ochi Memoriile acestui istoric, cu o viaţă aproape suprapunîndu-se cu limitele secolului 20.
Îmi trezi ceva simpatie (ca orice ompe care îl simţi apropiat structural ţie).
Nu am putut să nu remarc criticismul său accentuat. Iar mintea aici nu m-a dus la tata, cum s-ar întîmpla, ci la răposatul refondator al Clubului Alpin Român, Niculae Baticu (1909-1997). Cam acelaşi stil.
Ambii cred că aveau dreptate, în ceea ce scriau critic, în acţiunea lor care făcea realmente praf oponentul. Mi-am dat seama brusc, acum, că atare identificare a hibelor celuilalt - fie şi teoretic justificată - te îndepărtează rapid de majoritatea semenilor.
Acolo, între oameni, chit că ne împănăm cu vorbe mari (morală, credinţă, bun simţ), ne cam împăcăm cu - vorba unui personaj din "Omul care a văzut moartea" - turpitudinile celuilalt. În răstimp, cei care iau în serios aceleaşi vorbe mari cad în astă capcană a lui "Nu-mi face mie ce nu-ţi fac eu", şi se marginalizează iute.

Recunosc, am şi eu tendinţa asta. Dar voi fi ceva mai atent. fie şi în astă ultimă treime a vieţii (cîănd se spune că înveţi, asimilezi mai greu) la acest proces de acceptare a greşelilor celuilalt, de constituire a unei mici complicităţi.

Dispariţie Gh. Dinică. Altfel decît restul lumii

O fi vreo treabă din fragedă juneţe personală (accentuată în perioada Ceauşescu...), dar nu agreez vorbele mari fără acoperire. O categorie este aceea cît de treabă este cineva. O alta este cît de nepătaţi (sau de necriticat...) îs maturii.

Cînd moare cîte un actor, la noi lumea îşi pierde capul.
Aici, nimic nu e mai frumos decît să vezi - între altele cum e cu creştinismul românilor. Se sinucide Irinel Liciu (partenera de viaţă a lui Şt. Aug. Doinaş), păi se fac intervenţii la Patriarhie să fie îngropată creştineşte. Şi este. Iar asta pentru că noi am căzut nemaipomenit pe spate la povestea de dragoste.

Acum.
Se duce Dinică.
Aa, dar mai bine iată postrile subsemnatului în JN.

67. Păi...
de Mircea O | 10/11/2009 20:34:44
Dispariţia actorilor ne prilejuieşte, nouă românilor îndeosebi, manifestări de uluitoare subiectivitate. De ce ne face bine la suflet aşa ceva, cred că e un subiect bun de doctorat la Psihologie. În acelaşi timp, mi-a plăcut grozav jocul lui Dinică (nemaipomenitul, între alte roluri, Stănică Raţiu), dar permiteţi memoriei mele să fi reţinut că Maestrul nu a părut să se simtă anapoda în rolul ilegalistului din "Procesul Alb" ori făcînd excesiv de rahat legionarii în cîteva partituri personale. Ori pe Ştefănescu, negustorul de vinuri, ucis de comunişti pentru că s-a săltat dincolo de calapod.


Aici mi-am permis şi o reflecţie personală...:
68. Cea mai mare realizare...
de Mircea o | 10/11/2009 20:37:47
... pe lumea asta am senzaţia că este a accepta moartea - a ta, a altora - ca pe un fapt natural. Vorbele mari acoperă însă, deseori, neputinţa noastră de a accepta aceasta...



Mai stau şi mă mir... Toţi sînt oripilaţi că ne-am despărţit de... Nimeni nu-şi pune problema că însuşi G.D. nu pare să se fi obosit prea tare cu ideea vieţii sale, din moment ce, la 74 de ani, joacă de zor în telenovela "Aniela". O juca un Beligan la 90 de ani, dar asta se pare că nu o poate face oricine... Deci Dinică e primul care nu a avut grijă de viaţa lui!

M-am întrebat de la o vreme de ce o luăm razna astfel, şi asta faţă de actori - căci de pildă la vreun fotbalist (chit că adună mai mulţi oameni îndeobşte pe acele arene) nu e atît tapaj. Bineînţeles sînt scoase la înaintare şi aici vorbe mari - nu vă mai obosesc cu ele - dar trăiesc cu senzaţia că alde cheia întregii probleme vine din, hai să umflu şi eu vorbele, condiţia actorului.
Actorul este un om care se produce (nu discutăm aici cu ce preţ psihic sau de sănătate clasică) în faţa privirilor admirative ale unei săli, ale unei mulţimi de oameni. Ceva îmi spune mie că treaba asta reproduce condiţia de copilaş mic-mic, care-i în atenţia întregului univers.

În ce-l pribeşte pe spectatorul extaziat de presaţia Maestrului cutare sau cutare, eu am impresia că el face ceea ce se numeşte o proiecţie, adică se pune inconştient pe sine în acel actor. Căci la oa dică asta e dorinţa tuturor oamenilor, să regreseze în perioada aia în care lcururile din jur, îmbătrînirea sua mai ştiu eu ce îi speriau infinit mai puţin decît în diferite etape ale maturităţii ori senectuţii.

Este o părere personală, posibil a fi afectată măcar în parte de acelaşi proces amintit, proiecţia.

PS Mi s-a părut penibil Florin Piersic (cred că simpatia omului de rînd decurge tot dintr-o proiecţie, adică prestaţia acestuia inflamatinfantilă reprezintă ce am vrea noi dar nu avem voie ori nu sîntem dotaţi).
Şi ştiţi de ce?
Pentru că tot unul ca ăsta vine şi-mi vorbeşte mîine de patriotism, de morală, binele omenirii sau mai ştiu eu ce. Pot să-l iau în serios?

joi, 29 octombrie 2009

joi, 22 octombrie 2009

Despre nesimţire

E o mică păcăleală, rîndurile mele nu vor fi nici pe departe în ton cu altele ducînd acelaşi titlu...
Mă voi străduiesc să nu fiu precum, spunea cîndva Andrei Pleşu, neisprăviţii care se aferează de neisprăvirea lumii...

Nu ştiu de ce îmi sare prost în urechi vorba asta, mai exact clamările că alde cutare e nesimţit, că ne calcă legiuni de nesimţiţi, că ie o nesimţire în ţara asta ce nu s-a pomenit...
Şi mă irită, se pare, deoarece nu par să lanseze aşa vorbe oameni realmente la locul lor. Iar dacă unul mai de Doamne-ajută vorbeşte, de pildă, de preţuri nesimţite, mă străfulgeră cam imediat ideea că aşa o fi, cum spune el, dar nu văd de ce acele preţuri ar coborî doar pentru că le catalogăm noi aşa, după cum acelaşi băiat fin nu-mi aduc aminte să se fi înhămat la vreo acţiune serioasă de aducere a boborului nost' pe calea obrazului subţire...
Zic şi eu...

La noi apele-s prea amestecate pentru a ne putea lăuda careva cu cine ştie ce simţire.
Dacă extindem lucrurile, nu simt că prin străinătăţuri lumea moare de grija necălcării celuilalt pe bătături...

Am senzaţia că, în cazul nostru, nu putem proba - in realitate - ceva mai mult decît infantilism... Acuza de nesimţire adusă cuiva, dincolo de o eventuală justeţe a fondului problemei, este şi un mare semn de neacceptare a realităţii.
Cum? Realitatea e prea sinistră pentru a nu o cataloga astfel? Se poate, dar întîiul gest serios în a o schimba pleacă, totuşi, de la o lua aşa cum este...
Mai degrabă mi-aş pune problema ce ne-a apucat pe noi subit, în anulpostrevoluţionar 19 să ne plîngem de aşa ceva. Ce alt resort, de fapt, a clacat, iar cale de aparentă salvare este să ne plîngem de nesimţirea altuia...
(De parcă noi, cînd îi înghiţeam tîmpeniile lui Nicu I, eram simţiţi foc! Apropo, să fie vreo legătură între cum ne-am comportat atunci şi sensibilitatea de azi în faţa zisei nesimţiri?)

*

Apropo de acel An 19 de mai sus, evident nu acum a explodat fenomenul. Cred - cu şanse de a mă înţela - că el circulă cam de vreo cinci ani... Anterior, l-am apucat în copilăria-mi, să fi fost prin jurul lui 1965. Simt că era o rămăşiţă a altor vremi - dar acum realizez că era tot semn al unei neputinţe, mai exact în faţa celor aduse de comunism... Era tot o floretă în faţa tancului, cînd eventual puteai să grijeşti de vreun Molotov - ce-i drept ăsta cam murdăreşte pe mîini şi riscă să strice cu văpaia declanşată tenul...
Fără să am pretenţia că am fost conectat cu toate simţurile sociale la fenomen, cam după 1975 a dispărut vorba aceasta. Nici nu mai contează ce a înlocuit-o.

*

Nu am pretenţii de a fi parcurs fluvii de literatură românească ante 1965, dar nu îmi aduc aminte pe acolo de vorba asta. pot să mă înşel, dar cel puţin în penelul descriptiv al lui George Călinescu (Enigma Otiliei, Bietul Ioanide) nu e.

*

Oare de ce nu folosim vorba neaoşă, în sensul că pune mai ferm punctul pe i: "Cutare e incorect", "Gestul cutare e o măgărie". Mda... Cu ceva lipsă de modestie ... Simt că nu am pomenit aiurea mai sus de floretă.
E gestul neputincios al cuiva care nu coboare ferească Sfîntul din locul călduţ al falsei nobilităţi...

*
Cred că vorba folosită azi, "Cutare e nesimţit etc.", nu are legătură totuşi cu nesimţirea în sine. Sau barim cum o văd eu ori cum ar vedea-o un DEX, mai mult sai mai puţin clasic.
Românul contemporan clamator de aşa ceva este îndeobşte urban şi are în vedere o acţiune, on om care îl agresează niţel într-un mod sau altul, iar în paralel îi crează ceva invidie, ceva frustrare la modul general. Cred că frustrarea vine din faptul că ar face şi el, cel lezat, acele lucruri - dar nu are curaj, nu are vînă.
Am senzaţia că nesimţitul cu adevărat demn de acest nume este cel care nu naşte mari furii în jur. Pentru că, probabil, nu lezează nascisismul cuiva, vorba manualelor. Aşa mi se pare mie...
Eram ieri într-o staţie de metrou. La un stativ pentru ziare gratuite "Ring", un cetăţean cu chef de lectură moca se grăbeşte bine disus să înşface un exemplar. Stupoare însă: cel dinaintea sa, avînd acelaşi scop, ia ultimul exemplar din cutie. Mai exact ULTIMELE DOUĂ. Nu că nu aruncă vreun ochi în jur să vadă dacă astfel privează pe careva din jur de gazetă, dar omul din construcţie nu are vreo treabă cu grija de altul...
Cel care mai ţipă asupra nesimţirii, cît şi "nesimţitul" au idee de un cod al nesimţirii, cu eventuale numeroase accepţiuni. nenea de vă vorbii, acela de la metrou, nu a intrat vreodată în contact cu ideea respectivă (cu atît mai puţin aceea de altruism). Asemenea exemplare simt că vin din zona ceva mai rurală (paradoxal, pînă şi lumpenproletarul este mai vaccinat decît el). După atitudinea respectivului, deduc că în mediul său echivalentul nesimţirii este acela de a intra în proprietatea cuiva, materială sau.Iar asemenea lucruri nu se tranşează prin braţe ridicate la cer, ci prin violenţă, fără vreo urmă de zîmbet. Probabil că nici de sadism.
Este probabil nu neapărat România profundă, cît Omenirea profundă.

Deseori, este vina noastră că ne grăbim a ne da cu părerea asupra lumii fără să o fi cunoscut îndeajuns.
Credeam că mă pricep la tipuri umane. În calitatea mea de şomer, am fost îndrumat la un entru de asiswtenţă socială, unde se DĂDEA categoriei mele o oarecare cantitate de alimente. Îmi fac iar aici mea culpa, că probabil instinctiv am evitat categoria de oameni de care voi vorbi, că am refulat eventualele contacte anterioare cu ea.
Oameni duri, chit că sub o pojghiţă de urbanitate. N-au treabă să-ţi arunce vreun zîmbet. Dispreţ, acreală. Cunoscusem funcţionarul de stat în oarece situaţii, însă acum constat că umblasem numai prin zone ceva mai centrale ale oraşului. Aceia posedau dispeţul amploiatului de stat, dar ghiceai în spatele atitudinii şi ceva oboseală. Cei de ieri însă, cei din strada Sălcetului, sînt acri şi atît. Nu îmi par şi obosiţi. Iar eventualul lor sadism e tare nesărat.
Nu reuşesc să mi-i închipui făcînd glume, aici sau la domiciliul lor.

Însă o fi vina mea, că am meditat în decursul anilor la atîtea lcururi - nu şi la posibila existenţă a unui mediu social care lecuieşte într-atît de plăcerea de a trăi.

Sau, Dumnezeule (cel al ateilor...), trecerea sub Soare are infinit mai puţină tangenţă cu plăcerea de a trăi decît am bănui?!

miercuri, 21 octombrie 2009

Vis

Nu prea încurajator...
Într-un cartier liniştit, funcţionează o şcoală. Are particularitatea că este... subterană. Compătimesc un pic pe elevi, să stea acolo, departe de lumina naturală.
Pe moment se pare că nu-s şanse să poată funcţiona la suprafaţă.
Nu ştiu ce îmi vine să previzionez că acea şcoală va izbuti să iasă la aer în 30 de ani. (Această cifră spuneam iniţial că mi se pare descurajatoare... Bineînţeles că metafora nu poate privi o şcoală reală, ci altceva - ghici ce!).
Totodată, şansele la acel moment (de peste trei decenii) de a ieşi la aer sînt legate de putinţa de a folosi învecinatele blocuri cu patru etaje, avînd catalogarea C16.

Pe moment pot doar nota conştiincios semnalele - dar nu pricep mare lucru legat de ele, de forţa metaforelor lor.



Mi-am dat doar cu părerea, iniţial, că poate fi vorba de a umbla la unele chestii personale (şi refulate) din vremea şcolii...
Transcriind visul, privesc treaba ca spre vreo campanie mai mare de autoeducaţie.

PS
Spre seara aceleiaşi zile.
C16. Blocul respectiv. "La ce vă duce cu gîndul aceasta", ar spune aici psihanalistul Mariei Cardinal ("Cuvinte care eliberează"), şi nu numai el. Păi, pe la cinci ani de vîrstă-mi aici am găsit cadavrul unui pisoiaş, mort probabil prin abandon, plecase de acasă (hopaaaa! alt drum dureros de investigaaat...). Mort şi cam spre uscat sau cu ceva furnici plimbîndu-se pe el... Chestia asta, la rîndu-i, duce cu gîndul la vis de acum 3-4 zile, cu acvarii, unde peştii aveau nevoie neapărat de o curăţire a mediului, or măcar de un semn că sînt priviţi cu atenţie că nu sînt uitaţi. Acolo, un acvariu era vai de mama lui, realmente sufocat de nemişcare. Pasămite l-am mişcat - acel acvariu - şi mi-au venit semne de acolo că s-ar putea relua lucrurile,dar deja am idee cum este cu a masca în vise lucrurile cam nasoale, de neacceptat...
Aşa că, atunci, acum 3-4 zile, mi-am zis că treaba e nasoală, că o parte pe undeva în psihism este realmente de nesalvat. În lumea normală,ăsta e semn de gîndire negativă. În a psihanalizei (pare numai ea?), este o cale de a lua lucrurile cum sînt - ceea ce, la o adică, nu e chiar de colea. Voi merge, mi-am zis la vremea aia, chiar şi cu acest mădular afectat/distrus.
Acum însă, după ce am făcut asociaţia de la bloc C16, realizez brusc cum că, dacă era de semnalat un mort în casă, nu văd de ce mi-ar fi indicat asta taman acum. Nu văd de ce nu era de arătat acum o lună sau un an - deoarece nu cred că atunci era mai verde pe acolo...

Apropo de gîndire pozitivă pe linie psihanalitică, chestia asta cu 30 de ani pînă la ieşirea şcolii din subteran nu poate decît să grăbească (ca dramatică) lucrurile. Şi instinctiv mintea se duce la îndemn Horney: "accentuaţi-vă simţirea" (traducere liberă).

marți, 20 octombrie 2009

De la un la alta.

Fiul meu, de 9 ani, a luat in serios - ca oricine la etatea lui - ideea de ierbar, de chestii vegetale adunate la sugestia profesoarei. Adună de pildă frunze... Merge cu tat-su pe stradă, unde se opreşte brusc şi, cu entuziasm de invidiat, culege de jos frunze...
M-am antrenat şi eu întrucîtva în horă. De pildă, am ochit nişte frunze mari "cît cinci palme de om mare" (aşa i le-am descris, pentru a-l momi la o plimbare), în curtea unei biserici de pe Calea Victoriei, aceea de lîngă fosta Legaţie germană (unde s-a sinucis Killinger, ulterior Teatrul C. Tănase, azi statut incert).
Ca să-i fac drumul plăcut, am zis să-i arăt, venind de la metrou Victoriei, cutare clădire interesantă aici, cutare treabă nostimă dincolo. Eee, Academia Română era de neevitat la aşa prezentare. Da, domne, eu seralistul de liceu mi-aş fi dat cu părerea asupra onoratei Instituţiuni.
Aici încape însă o problemă. Care ţine de Marele inchizitor dostoievskian (a se vedea imediat ce anume)ori Hainele împăratului... Cît să-i spui şi adevăr şi cît să-i înfăţişezi idilic pe Domnii de-acolo (altminteri aceştia se îngrijesc exemplar de cum arată locul, minus stîlpii de la gardurile exterioare).

Mi-e greu să generalizez ce a observat un negativist ca mine în timp, dar hai să nu tac. Mi-amintesc desărbătorirea academiciencei cutare. Chestie de 2008 parcă. Măi frate, să vezi perii de-a dreptul greţoase ce-şi trăgeau nemuritorii unu' altuia! Nu ştiu ce j'dă mii de tomuri studiară aceştia la viaţa lor, dar despre penibil pare-se că nu fu vreunul... Başca faptul că experienţa lor în epoca Ceauşescu nu pare decît să le fi exacerbat acea glandă...
Mai citesc de curînd de vizita lui Delavrancea la Berlin, la nensu Iancu. Poate ştiţi relatarea. Bineînţeles copiii studiază la şcoală "Bunicul", n-au idee de aiurelile Barbului, la bere sau fără. Dacă veni vorba de şcoală, dacă unul ca mine este acum atît de chitit şi nihilist, este că pe atunci au încercat unii (în familie, respectiv de la catedră) să mă prostească. Să-mi spună că împăratul nu e în chiloţi, ci în hlamidă.

Pe plan pur eprsonal, am avut de curînd de-a face cu o doamnă, Georgeta Filitti la nume. Istoriceasă. Dacă dai un search pe net, zici că e minunea UMANĂ a lumii. Eu am cunoscut-o mai personal şi afirm fără jenă de proces calomnie că e o scorpie cum rar s-a pomenit... Iar vorba asta e săracă...

Revin la fiu-meu...
Poate pedalînd prea mult pe experienţa de viaţă (cîtă e) a tătînelui său, nu i-aş recomanda să asude în direcţia lor. Simt eu că nu e o treabă să munceşti mult de tot (trec peste faptul' că nici aşa nu ai garanţia Fotelului, căci intervin şi unele enumerate cîndva de Ştefan Gheorghidiu...).
Am senzaţia că vieţuind precum marii hardworkerşi cam uiţi de Tine (de fapt nu am spus eu primul că o anumită Groază îi cam mînă pe aceştia în viaţă). A fi atent la Matale nu e vreo garanţie a mierii pe lumea asta, dar cel puţin în opinia mea se prezintă precum Răul cel mic...

PS Am o simpatie aparte pentru cel ce fu viceprezident al Academiei Române şi om de munte, Şerban Ţiţeica. Spre sfîrşitul vieţii aud că fuma mult. Or ăsta nu este totuşi, semn că te-ai afla pe un drum apropiat firii tale reale...

marți, 22 septembrie 2009

Lume, lume...




Trec pe strada Cuza Vodă, pe lîngă o biserică ce mi-a defilat anterior ochilor de pe o altă arteră (Verzişori) din astă zonă fascinantă mie, din Bucureşti...
La intrarea a ceea ce ar putea fi numită curte a acestei biserici, sus e o placă, unde se spune că în acest lăcaş veneau Vodă Cuza şi Doamna - la slujbă, se înţelege...
De felu-mi nu-mi place deloc să fiu prostit, ori măcar să mi se omită (mai mult sau mai puţin şmechereşte) o parte de adevăr. Ca atare, îmi dă prin minte să mă duc să întreb pe cineva de la biserică dacă are idee căt de sfînt era Cuza, la vremea cînd (pasămite) venea cu doamna aici. Era aşa de bisericos, că vieţuia cu altă femeie, ba avea şi doi copii cu aceia.
Pînă aici e OK. Însă realizez, intuiesc brusc cum că prelatul, omul bisericii căruia i-aş aduce în atenţie nedumerirea asta a mea mai c-ar fi gata să mă ucidă... Nu mă va ucide, pentru că îl opresc diverse, dar sentimentul său ar fi tare neplăcut.

Stau şi mă întreb dacă nu fac eu aici vreo proiecţie din alte domenii personale, cine ştie pe unde nu ma avut curajul să recunosc vreo ameninţare cu suprimarea, vizîndu-mă pe mine.
Nu cred... Una la mînă că-mi spune instinctul ăsta, cum ar vedea omul bisericii lucrurile... O simt din observaţiile în timp asupra oamenilor din zona respectivă... Apoi, năruirea eşafodajului publicistic îi afectează respectivului atît imaginea în faţa omului de rînd, a enoriaşului (chit că ăsta nu e un campion al corectitudinii, istorice să zicem), dar te poţi simţi privit urît chiar de către Cel de Sus, căci ăntr-un felîl afectezi şi pe El: "Uite cu ce au ajuns să-mi susţină imaginea ai mei..."
Aici iar e pericol de proiecţie personală, însă ideea rămîne...

În acelaşi timp, oamenii aceştia funcţionează în privinţa unor reguli foarte stricte (cînd le convine, bineînţeles că le pot încălca, găsind chiar pasaje aferente în Biblie). Cînd ataci acele reguli, acele percepte, explozia lor riscă să fie imensă...

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Umbra

Citisem cîndva, la un terţ, despre Umbra jungiană.
Divinul Carl Gustav este însă cam sec pentru ceea ce îmi trebuia (şi îmi trebuie) mie la acel moment. Nu mi-a ars să mă uit la sursă ce şi cum.
Parcă într-un material din Dilema am citit... Şi se vorbea acolo despre durerea întîlnirii cu Umbra personală.

Acolo, în terapie, se întîmplă deseori să pui logica deoparte. Fără să-i adopt caracterul care de fapt lansase acest termen, l-am împrumutat pentru ceea ce bănuiam a fi un fenomen extrem de (e suficient zis?) dureros, dar util.

E periculos să fac următoarea afirmaţie, cîtă vreme eu mă dau de ateu... În dorinţa de a incita lucrurile în acea direcţiei, a Umbrei (în sens oarecum personal) i-am căutat un echivalent ceva mai de suflet. S-a concretizat în vorbele (altminteri sugerate de un interior care nu ni s-a supus vreodată) "Vreau să văd pe dracu'!".

Acum vreo două zile cred că am reuşit, în astă vînătoare aparent nebunească. Este drept că nu am văzut direct. O bandă rulantă paralelă a ajuns se pare mai devreme către ţintă.
E vorba de o idee a lui Karen Horney, care vorbeşte de conflictul fundamental. Ăsta fiind sentimentul copilului de a fi singur într-o lume ostilă. După ce am căutat binişor pe dracu o vreme, pînă la urmă am zgîndărit suficient rana pentru a ajunge într-un fel de lume subpămînteană a lui J. Verne (dar, paradoxal, luminoasă chit că dureroasă...).
Am avut acel sentiment. Este al proscrisului, în sens antemodern. Am văzut un afiş recent, în care bunii cetăţeni erau invitaţi să ucidă pe cutare Outlaw. Ei, bravii aliaţi si Statului, urmau să nu păţească nimic.


PS
Se poate pune întrebarea de ce îmi bat eu capul cu toate astea, de unul singur. Că doar d-aia s-au inventatără psihanaliştii, să te ajută.

Ce nu am priceput eu - deşi toată realitatea mi-e împotrivă - cum reuşesc unii să fie şubrezi la minte cît să aibă nevoie de psihanaliză, iar în paralel să cîştige suficient cît să plătească acele consultaţii dese şi scumpe.
M-am apucat de două ori de aşa ceva, cu un entuziasm care altminteri nu-mi lipseşte nici azi. Prima serie am întrerupt-o cînd m-am certat cu patronul... A doua, cînd a survenit o concediere benignă...

Aaa, mă mai miră ceva. VD Zamfirescu spune că, mergînd iniţial la psihanalist, acesta i-a supus o serie de condiţii. una dintre ele era să nu purceadă pe durata terapiei la schimbări majore în viaţa sa personală. Nu pricep şi pace. E ceva a la setul de mirări ale lui Pacino, din finalului peliculei "Avocatul Diavolului". Pe de o parte îţi vînzoleşte fără precedent lucrurile în tine (nu spun că e rău), apoi vine şi-ţi zice: "Noi luptăm pînă la unu...", de la ora două încolo vei fi iar pacifist şi la locul lui...

joi, 17 septembrie 2009

Gnostice partea II

To eu.

M-am uitat fie şi în fugă pe "Căsătoria perfectă".
Fiind întrucîtva şi eu, asemenea dvs., un om inteligent, cred că mi-am putut face fie şi iute o părere.

Îmi pare rău, dar am depăşit faza vorbelor mari, a lucrurilor, trăsăturilor excepţionale. Acum mă mulţumesc cu adaptarea la cele comune.
Nu sînt de subsemnatul vorbe rpecum perfect, Iubire cu i mare samd.
Nu rezonez cu ele.

Cum spuneam mai sus, mă străduiesc sătrăiesc cu cele comune, fie şi cenuşii sau negre - de la o vreme nu mai văd în asta nici o dramă, nici slăbiciune caracterială.
Aceasta şi pentru că acele cenuşii şi negre au şarmul lor, cînd leaccepţi.
Căci sînt tot Viaţă.

Asta e părerea mea, cel puţin.

Cu mult respect,
şi dorindu-vă succes în munca şi pasiunea dvs.

Mircea Ordean

Corespondenta pe teme gnostice...

Buna ziua, domnule Bungardean!

Multumesc pentru interesul pe care il aratati scriselor mele...

Legat de notatiile dvs de azi, există o mică problemă - şi m-aş bucura să n-o trataţi cum o fac mulţi oameni cu credinţă în Dumnezeu...
Eu nu cred în El...

Iar pasaje precum cel reprodus de dvs....


Isus a spus : "Cine vrea sa vina dupa Mine, sa moara in el insusi, sa-si ia Crucea si sa Ma urmeze."

Oare ce poate fi mai important decat "Cine vrea sa vina dupa Mine" ?????

sa moara in el insusi===sa-si omoare egoul

sa-si ia Crucea ===sa-si ia Corpurile Superioare

sa Ma urmeze===sa faca Sacrificiu(sa faca fapte bune,sa dea mancare saracilor, etc)



... nu au şanse să mă convingă în vreun fel. E ceva în mine care nu se potriveşte cu aşa rînduri, fie ele numite de multă lume drept Sfinte.

Puteţi spune că s-a cuibărit Diavolul în mine, şi că din acest motiv nu rezonez deloc-deloc, dar asta e...


În ce priveşte...:


DIZOLVAREA EGOULUI.(adica defectele (7) manie, desfrau, invidie, orgoliu, lacomie, lene, gurmandism care sunt doar capeteniile de legiune in spatele lor stand mii sau zeci de mii de defecte)...


... dacă am înţeles bine,. pot spune că Egoul meu este în bună parte dizolvat şi fără să fi insistat în acele direcţii.

Poate şi din acest motiv eu nu iau drept dramă acele lucruri, mai exact nu le consider defecte. Sînt însuşiri ale mele şi le tratez cu respectul cuvenit unor părţi din mine - fără a mă lăsa neapărat condus de ele.

Ba de multe ori am observat că atunci cînd cineva punctează un aşa-zis defect, pune la cale şi o acţiune de ceea ce se numeşte manipulare a respectivului...


Asta e părerea subsemnatului cel puţin şi snt sigur că nu veţi vedea în ea un capăt de lume...


Mai citaţi acolo:
"sa Ma urmeze===sa faca Sacrificiu(sa faca fapte bune,sa dea mancare saracilor, etc)"
Eu nu ţin să fac fapte bune, ori nu fac din asta o maximă prioritate. dacă sufletul meu vrea la un moment dat, ajut pe cineva. Dar de multe ori îmi pun problema că sănătos era dacă respectivul se ajuta / se ajută şi el însuşi...
Mă străduiesc să nu fac rău, iar cred că asta e suficient. Este o aurea mediocritas, o fericită cale de mijloc.. Măcar dacă lumea - inclusiv aceea care se declară religioasă - ar vedea lucrurile la fel.


Păi, cu speranţa că rîndurile mele nu v-au indispus,

al dumneavoastră,

Mircea Ordean

joi, 10 septembrie 2009

Mers în abrupt Bucegi




În deschiderea unui material despre o tură pe Rîpa Zăpezii, pe www.Carpati.org, condeiul a ţinut să alerge într-un mod pe care nu îl regret, dar mi s-a părut excesiv pentru cititorul acelui site. Fără îndoială nu toată lumea se omoară după vorba lungă şi ce a mai simţit cutare în general(şi poate în exces) pe munte.
Probabil însă că 1,2 n amorezaţi ca mine de zona montană îl vor găsi interesant, motiv pentru care îl reproduc aici.




Rîpa Zăpezii,
partea inferioară,
2 septembrie 2009


I


Am auzit şi eu ca tot omul vorbindu-se despre Principiul dominoului. Fu chiar şi un film pe tema asta, dar din mai toate exemplele am înţeles că acea construcţie se dărîmă… Nu ştiu dacă se şi ridică ceva în virtutea PD, deşi teoretic nu văd de ce nu ar şi sălta ceva, dacă aranjezi deştept în prealabil lucrurile… Ceva în genul acelei bărcuţe îndelung pregătite pe care o vîră unii în sticle şi unde e de ajuns o singură manevră pentru ca velele acesteia să pară în aşteptarea vînturilor oceanului…
Na că m-am şi îndepărtat. Ce voiam a spune este mai simplu… În cazul meu, în vara asta un drum a incitat la altul, ajungîndu-se într-o a treia etapă la o tură interesantă şi pe care o voi reţine probabil mult timp în încîntarea personală.



Parcă spre sfîrşit de iulie am făcut o tură cu persoane mai puţin pretenţioase în Poiana Morarului. Par aerieni de sportul care ne uneşte aici pe site, dar tot e bine că părăsesc corturile din Valea Cerbului. În aşa situaţie omul cu scaun la cap ia masa, după care purcede la un simulacru de siestă, favorizat de vremea călduţă şi fără precipitaţii. În acest timp, omul de munte, cu vestita neputinţă de a sta locului, se învîrte prin jur…

Subsemnatul a profitat cu acest prilej de negraba situaţiei, pentru a se apropia şi a sta mai îndelung la simţit cu unele locuri din jur. De pildă, intuiam că apropierea de cele două văi (Poienii inferioară, respectiv Ţancurilor) din apropiere poate conferi simţăminţe… – cărora, de fapt, este greu să le pui o etichetă. 
Una pentru că vin din locuri unde scurgerile de vulcan nu prea se lasă catalogate, ca la magazie… 
Apoi, dacă miroşi măcar oleacă ce şi cum, parcă nu-ţi vine să baţi toba, căci lumea funcţionează totuşi după alte criterii decît ale entuziasmului din nimic ori fricii… – ca să enumăr doar două. Entuiziasmul poate trezi celorlalţi neîncredere dacă nu chiar invidie, în vreme ce frica – asta e o treabă care nu dă bine s-o etalezi… Nici nu contează că-n spatele ei este totuşi un filon uriaş de viaţă, başca faptul că, admiţînd-o, mai cureţi un pic din văgăuna pshică personală…



Mai ales Valea Poienii este tare paşnică la debuşeul ei în Poiana Morarului. Una la mînă însă, acel loc atipic chiar şi abruptistului rezonează cu un ceva din noi – asta cînd nu eşti în mare grabă prin acele locuri, pentru a ajunge la Brîul cutare, valea cutare şi finalmente la acceleratul de 7 seara.
Rezonează cu un ceva din interior, ceva pentru care natura ne-a pregătit, dar traiul în civilizaţie mai că a atrofiat astă glandă. Cum nu putea dispărea chiar în 3-4 generaţii (îi urez nici să nu o facă, am fi tare nesăraţi fără dînsa!), ea este acolo şi, aparent incredibil, rezonează brusc recunoscîndu-şi teritoriul. Nu este ca leul ce ezită, după n ani de Zoo, să iasă din cuşcă spre spaţiile libere din Africa strămoşilor…

Şi mai e ceva. Părere personală. Am impresia că în lipsa ăstei glande nu am putea rezona cu poveşti a la “Zînele din Valea Cerbului”. Adică cele care fac trimitere specială şi la natură, nu doar la buzduganul care se duce drept în cui. Ori cu scrisele aceluiaşi autor, cu adolescenţi cotrăbăind în abrupt sub îndrumarea unui vînător/cioban înţelept.

Sentimentele cu pricina m-au împins să revin în zonă. S-a nimerit să fiu însoţit de o doamnă alături de care nu puteam plănui o tură nemaipomenită către înalturi (era şi ceasul avansat la mijloc), dar puteam căsca simţurile şi imaginaţia mai amplu la locurile anterior doar intuite a prezenta o mină de suprize… De data asta nu a mai fost grabă. Am mers sub cea mai de jos săritoare a Văii Poienii… Am pus mîna pe ea, mirosit, rotit capul, tot tacîmul. Îndeobşte lumea reclamă – presupunînd că ajunge în asemenea locuri, în abrupt în general – sentimente să le zic pozitive. Identificate clar. Rereori spune cîte unul “am rămas mut…” – asta fiind de fapt amprenta năvalei simţămintelor…

O să spună careva că da’ de ce trebuie vînate, scociorîte sentimentele, de simţitul?
Are şi el dreptate, poate nu-l interesează aşa ceva, poate pe mulţi nu-I atrage sportul ăsta, mai ales că-n cursul săptămînii se străduiesc la pedalele lui a ascunde sentimetele, iar cu tratament ordeanistic riscă să-şi piardă antrenamentul aducător de foloase profesionale şi materiale…

Să adaug că omul de munte, călcătorul cu alte prilejuri ale locurilor din aminte rezonează aici nu turele întreprinse în locuri unde, din nou, trăieşti din plin. Cu bine şi rele, cu încîntare cît şi multă teamă, nesiguraţă, dar o faci la maximum. Iar asta se spune că pică bine, după cum mai spre bătrîneţe aduce o nostalgie şi ea mai cu moţ decît simpla rememorare a căpiţei cu fîn – nu spun care…

De sub Valea Poienii am mers în gura Vîlcelului Ţancurilor. Care pare să cadă în cap, dar se dovedeşte amical cu cei care îi bat fie şi în felul acesta.



Vegetaţia este verde, în jur, scocul din dreapta – pe unde ceva mai nepricepuţii pot ocoli prima săritoare – primitor ca un scoc oarecare de pădure domoală… Iar acel obstacol de debut… E ca la etern actuala vorbă libertină: “Rea-rea, da’ bună…” başca amintirile din vremuri fie şi un pic înzăpezite cînd înfruntai aici necunoscutul etern reînoit al urcuşului pe o vale pretenţioasă de abrupt…



Partea treia a drumului viza confluenţa Rîpa Zăpezii-Valea Adîncă. Pentru aceasta suim prin poiană, de fapt multă prin stînga ei, pe firul comun al văilor pomenite.



Detalii ale locurilor sînt cunoscute, dar tot voi pomeni că la un moment dat, părăsind domolul poienii, firul face un aproape 90 grade spre stînga, pătrunzînd în abrupt. De atîtea ori “în fugă” pe aici, constat că văgăuna încă amicală în care ne aflăm este mai amplă decît reţinusem. Nu-ş de ce am brusc revelaţia că m-aş afla în vintrele acestui munte, e ca un stomac la care se adună un evantai de verticale, fie ele văi sau pereţi. Deci ţişneşte şi ideea de Măruntaiele Morarului.



Negraba îmi permite aici să ies pentru prima dată în stînga – în acest canion altminteri prietenos cînd nu adăposteşte în miez de vară vreo banchiză de zăpadă tare păcătoasă prin lunecuşul la care predispune… – către o grotă. Întotdeauna, decenii am suit aici talvegul în suficientă grabă pentru a nu poseda ghesul unei ieşiri spre acea grotă. Nu este cine ştie ce minunăţie, dar este din acest loc pe care – să fiu iertat de vorbă mare!... – îl iubesc. Colega de tură mă urmează reticentă, dar experienţa trezeşte în ea o tendinţă neaşteptată, care-mi va face multă plăcere cîteva zeci de metri în amonte…



Dacă pentru a ieşi la grotă nu este totuşi mare cheltuială de efort şi timp, în locul unde se despart cele două mari văi al Morarului se abate în extrema stîngă (să-I spun aşa) un brîu. Deşi inconştient curiozitatea şi implicit dorul de a păşi pe acolo se “armează” la simpla lui vedere, nu mi-am pus vreodată problema serios să arunc un ochi de acolo. Efortul fizic este mai mare, pentru astă escapadă, după cum alpinistul am senzaţia că este atent şi la o anume cantitate de risc, de înfruntare a pericolelor şi necunoscutului pe care şi-o permite într-o ascensiune.
Bineînţeles o să-mi spuneţi că pe Cutare nu l-ar deranja să parcurgă superior şi precum Speedy Gonzales locul, iar apoi să se bată cu doar o mînă (vezi Neo în finalul primei serii Matrix) cu dificultăţile traseului propriu-zis. Cu riscul de a vorbi însă în locul altora, am senzaţia că asemenea confraţi nu au rezonanţe cu brîuri de doi lei şi inutile, adică le evită din principiu…
Este locul unde însoţitoarea mea din acea zi îmi face o deosebită supriză, pornind hotărîtă cît şi dezinvoltă pe acel Brîu al Lumii Pierdute, cum i-aş spune copiind o expresie de prin Cheile Bicazului, parcă. Am avut destui însoţitori în turele mele de abrupt, dar este pentru prima dată cînd unul, mai exact O UNA, este şi el fascinat (pe cît îţi permite asprimea acelui loc…) de aceste mici ieşiri în lateral, de aceste acţiuni supuse devizei “Pe aici ce-o mai fi?” (Radu Ţiţeica dixit, cîndva).





Pe sub Hornul lui Beldie (denumirea este absolut de moment, mai ales că nea Sandu voia astă denumire în Jepii Mici, vezi “Ani de drumeţie”, 1976, – dar acolo exista deja “Hornul cu florile”), acela pe unde pionierii interbelici au ocolit o vreme prima săritoare a Rîpei Zăpezii, Mirela trece o zonă mai nisipoasă, apoi străbate iarba acestui brîu la cucurigu…





Este clar că nu duce nicăieri, apucasem să observ instinctiv locurile cu alte prilejuri, şi în general ochiul cît de cît experimentat îţi raportează că nu iese socoteala, că mai încolo brîul nu are cum să nu fie ucis de panta locurilor. Nu spun însă o noutate, sportul nostru pe munte este unul al inutilului, cel puţin la prima vedere. În practică, după ce ne lămurim cum este cu zona, cît putem avansa, luăm un relache chiar aici, cu ochii în jur.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu unul mă înnebunesc după locuri noi, deşi teoretic abruptul Bucegilor, în sine, nu îmi mai este loc nou cam de multişor… Nu ştiu de ce, iar vreun nene rău mi-ar spune că vreau astfel să iau în posesie sau cine ştie ce explicaţie asemănătoare. Se poate, dar mă simt tare bine acolo, şi poate e bine să nu dau cu piciorul, căci Tanti Viaţa nu e o chestie tare darnică în locuri unde să te simţi foarte bine, mai ales după întîia Tinereţe…



O gustare, aici, bucurîndu-ne şi de unghiul nou asupra împrejurimilor.










Revenim către Măruntaie…





… acel gang imens de piatră sură, cu bolovăniş şi păstrînd o zonă de zăpadă… tomnatică… Ochiul fuge în tot acest timp spre ulucul i-aş spune pătrat al Rîpei Zăpezii, care suie uniform deasupra noastră…





. …S-a jucat el pînă acum, în tandem cu Adînca, de aici şi ia jobul în serios. Are o treabă de făcut, să suie direct la Ace, iar pentru asta nu mai ţine cont de nimic. În astă zi, îmi rămîne în suflet imaginea acestui segment al Rîpei. Care atacă aparent imposibilul (iar imposibilul!), căci alpinistul de rînd are dubii că ar putea răzbate prin încrengătura de bolovani imenşi, neprimitori, şi pereţi.



Este locul unde Principiul Dominoului armează o nouă piesă, un nou şir de piese poate: parcurgerea Rîpei.



Ideea bineînţeles germinează discret dar de neoprit. Inclusiv, să spunem, într-un vagon pentru biciclete al acceleratului care ne aduce duminică seara spre casă…




Divagaţie. Sau casetă, cum i-ar spune dtp-iştii..
Ideea de a fi parcurs o vale alpină.
Întotdeauna locul îţi este cumva nou, cînd revii peste un an, doi – nu mai vorbesc de mai mulţi, cîd te îmtîmpină un sentiment ciudat cît şi delicios, că locul îţi este familiar, dar străin. Un amalgam de contrarii psihice care este departe de a obosi.
În cazul subsemnatului, mai intervine ceva, chit că îndeobşte aşa ceva nu se recunoaşte public, iar deseori nici şieşi. După ceva decenii de umblet pe aici…





… putinţa de a urca în cap de coardă locurile m-a părăsit, anunţîndu-mă ce-I drept elegant că urmează să ne vedem în altă viaţă. Cînd vom relua trăznăile, minunăţiile de la capăt… Prin urmare, e de acceptat (dureros) şi astă limitare personală, chit că, nu spun o noutate, ne vrem forever young. Şi bineînţeles strong.


Deci M.O. (eu!) e atras de ulucul aşa şi aşa (adăugaţi dvs. epitete inegalabile) al Rîpei inferioare, dar are nevoie de cineva care să… deschidă drumul.
Fiinţa superioară (mie) este identificată în persoana lui Liviu Enache. Om nevinovat în abruptul propriu-zis, ca unul care-i în schimb peşte în apa pereţilor, mai mici sau mai mari. Minune mare, îl racolez pentru astă tură. Chit că, de cînd mă ştiu, oamenii păreţilor strîmbă din nas la a se tîrî prin săritori, deseori întuinecoase şi cu mîzgă. De înţeles, fie şi pentru că nu e mediul lor curent…
Liviu bifează în sufletul meu o a doua excepţie în zilele astea, după Mirela ieşind sprintenă pe Brîul la Nimic.


II









Vedere spre ceea ce am putea numi varianta Beldie de ocol a Primei săritori din Rîpa Zăpezii. Se folosea între războaie, probabil nu multă vreme, dar publicaţiile ulterioare au conscrat-o (dîndu-I implicit un caracter de utilitate azi). Cam aeriană însă după gustul meu - deşi am văzut-o doar la distanţă…




Ulucul cel pătrat şi fascinant (pentru minţiile alpin-aeriene) de care vorbeam. Păi, scuipăm în palme şi pornim la… deal.




O vreme ne jucăm frumos…
Ne uităm de pildă cum rămîne tot mai în vale Brîul cu Lumea Pierdută, dar şi cum ajungem către partea superioară a Hornului lui Beldie (atenţie, denumire provizorie, ca să nu spun într-una “Hornu’ ăla care aşa şi aşa, undeva pe stînga…”)..



După o vreme există posibilitatea în dreapta noastră a unei ieşiri peste mica muchie de acolo.





Din muchie poţi traversa spre Adîncă, respectiv poţi ocoli pe acolo poriunea cea mai de jos a Rîpei. Este locul unde în sus porneşte un horn înclinat, nu neapărat cu valenţe alpine clasice, dar pe care mi-a plăcut dintotderauna să-l trec între posibilele drumuri, chit că nu l-am călcat vreodată şi probabil nici nu voi avea ocazia s-o fac. privindu-l mai atent acum (după ce altădată am oscilat asupra caracteristicilor acestuia), mi s-a părut fezabil, chit că o asigurare se impune de-a lungul lui.
Scoate undeva la zona cu vegetaţie (şi pantă!) dintre Răpă şi Adîncă, aceea care se prelungeşte către Brîul Mare, în preajma căruia nu mai ales în stînga Rîpa propriu-zisă, ci afluentul acesteia Rîpa Mică. Pe aceeaşi faţă poţi intra venind dinspre Adîncă – dacă posezi neastîmpărul (blamat socialmente) de a nu putea sta mult într-un loc. Recte, pe o vale de abrupt.
Teoretic se adresează, acea variantă, şi vreunuia care o fi suficient de îndrăgostit de locuri pentru a reveni des, şi implicit de a se plictisi de turele clasice pe aici.
Mai dau odată poza hornului, cu rpecizarea că se văd la fix şi văile care îl încadrează:



De aici, ne pregătim de intrat în pîine. În amonte, Rîpa serioasă se află în aşteptarea noastră.



Nu am suprins fotografic în cel mai bun unghi, dar arată nemaipomenit îngustimea canionului văii aflat deasupra noastră. Nu reuşim să ne lămurim cum a luat naştere geologiceşte acea tăietură, cît de mult s-a adîncit acolo talvegul (vom ajunge cu relatarea acolo), fiind în acelaşi timp relativ foarte îngust. Gîtuitura contrastează acum cu risipa de spaţiu pe care şi-a permite valea pe restul parcursului său.
În fine…


Întîlnim un singur prag mai serios pe aici, pînă la Săritoarea I…




Sub care nu apucăm să ne dăm seama – ocupaţi cu alde căţărătura – cînd sosim..


Nu e de stat mult la vorbă (sau poze…). Pasajul iniţial e plin cu mîzgă, muşchi. Patinăm din plin acolo. Apoi ne putem folosi de bolovăneii încastraţi de pe parcurs.





Aş minţi să spun că nu ne ia ceva timp. Din fericire, ture repetate prin locul acesta au dus la o memorare exactă a problemelor şi implicit a posibilităţilor de rezolvare (sună cam sec sau emfatic?).






Strîngere de coardă.
Am pătruns în alt segment al văii, cu pereţi foarte înalţi. Şi de această dată nu mă gîndesc cu vreun interes la varianta Beldie de ocol, cocoţată muuult deasupra noastră, în stînga.

Ce urmează? Păi, avînd reper un alt bolovan – gazdă a Săritorii II – identificăm un gang pînă acolo (talvegul, tal + weg) ....



…şi o ceva cu vegetaţie în dreapta.


Din dorinţa de a ocoli mai comod zona de talveg imediat următoare, dar şi de a descoperi eventual ceva nou (are mare şarm aşa ceva… – te încîntă şi locul neştiut, cît şi senzaţia că mamă ce stofă de exploratori posedăm!), privesc cu mult interes acea scoacă. Sînt suficient de prudent pentru a merge pe unde ştiu, pe talveg, urînd să văd de sus dacă acel scoc şi conduce unde îmi doresc.
Nu conduce.
Cum nu am ajuns prin el, prin scoc, nu pot spune nici dacă are vreo legătură, fie şi cucurigită, cu Hornul intermediar Rîpă-Adîncă (eternele idei fixe…).

Dincolo de aceste neîmpliniri, mi-a născut simpatie acea scobitură cu verdeaţă (mascată în poza următoare)…



Pe malul opus, o variantă de capre către faţa cu iarbă ce adăposteşte mult pomenita variantă Beldie de ocol (preferaţi să discutăm despre – să zicem – manelele anului 2009?).



Cronicarul turei, în această zonă. Aş minţi să omit că, omeneşte, au existat şi momente de inevitabilă tensiune…





Un brîu ce scoate la muchia din dreata, atîta doar că nu răzbeşte şi în talveg. Da-l notez, pentru statistică, respectiv frumuseţe.
Să vorbesc şi despre aval. Aşa arată, cu senzaţia (exact) că mai jos panta scapătă…


Iar peste valea Morarului, la vecinul Bucşoi, se află pe picior de egalitate (la altitudine) cu noi Ţimbalul…



În amonte, dacă nu aş mai fi fost pe aici, aş avea senzaţia că “drumul nostru între ziduri de piatră s-a închis” – parcă lui Ion Udrişte-Olt îi aparţine versul, chit că priveşte alt munte al abruptului (Caraimanul, la Streaşina Văii seci mai exact, iarna). În ciuda acestei impresii generale, speri aici că talvegul va găsi o cale cît de cît simplă de urcuş. Aş minţi să spun că devine imposibil, dar ţine totuşi să fie luat în serios, întîi cu prag, apoi cu două săritorele cuplate, într-o zonă unde apreciem la 70 grade înclinaţia generală… Suficient pentru a fi atenţi la mişcări.
Pozele următoare parcă nu-se exact din acel loc (totuşi, nu de luat imagini ne-a ars acolo…), dar cred că au destulă tensiune…








Nu bătem recordul de viteză, dar ne simţim bine. Chesia asta, cu binedispusul, reiese şi din faptul că ne arde de bancuri, mai exact de trimiteri la faptele şi cugetările bravului soldat Svejk…
Mircea are în paralel o socoteală (tot în… cîmpul încîntare) cu o mică faţăcu iarbă ce apare aici din dreapta. O ţineam minte din cursul unei ture pe zăpadă, cînd un cîine s-a luat după noi pînă la această înălţime. A trebuit să coboare apoi, săracul (fiţi fără grijă c-am încercat să-l descurajăm, în prealabil…). Ploua un pic şi ne-am refugiat sub imensa streaşină pe care o constituie peretele văii acolo… Caracteristica locului nu mai este aceeaşi acum, în a doua zi de toamnă, dar cum bănuiam se poate avansa un pic. Nu am ratat prilejul. Mai ales că am mirosit de departe că între un stei (anterior în imensul zid compact, dar devenit disident datorită cîtorva factori atmosferici etc.…) şi perete este un mic spaţiu. Iar eu, mă înnebunesc, ţaţo, după aşa ceva.




Locul e îngust, dar după criterii inconltiente e al naibii de plăcut. Mă strecor pe acolo, cu destulă teamă iraţională că să nu deranjez ceva pe acolo şi să se lase numai un pic de tot steiul pe mine… La capătul spaţiului, pot privi în aval, dar al nabii de prăpăstios ce se ghiceşte acolo…




În talveg, Liviu aşteaptă oarecum cuminte. E suficient de bine crescut ca să nu-mi spună că tare vrea să treacă de acea săritoare care rînjeşte din amonte, de emoţii…
Ziceţi că dacă are emoţii de ce nu stă acasă? ori la o terasă în Sinaia?
Păi asta e una din definiţiile alpinismului, fie şi pe drumuri relativ uşoare: emoţii şi chef să mai vii pe acolo…



Mircea e departe de a-şi fi încheiat staţionarea. Veteranul grupului remarcă la această altitudine că din stînga vine să ni se alăture varianta Beldie… Chiar şi aici, are vreo două puncte necesitînd vizibil atenţie, ce-o fi pe ceaceaful ăla mare dintre noi şi Hornul Beldie, acela tare expus – te ia cu Tremurici, vorba inventivului confrate Mihai Haret…




De fapt, nu visasem la obstacolele Rîpei, cît la a ajunge sub astă streaşină, de unde să casc ochii aproape o veşnicie la cele din jur.
La flancul stîng, în amonte:



E, şi de aici începe o altă poveste lungă. Una din ţintele chitite (da’ chitite rău a fost o padină reperată acum vreo doi ani – şi tot observată de la distanţă de atunci – de pe stînga Rîpei Zăpezii. mai exact, am remarcat o nesfîrşită pantă verde şi domoală, într-un flanc al Nordwandului Morarului altminteri tare zvîcnit spre verticală. Contrastul ăsta m-a cucerit. De aici şi pînă la identifica ce vrea de la viaţă (vorba lui Mugur I.) acea padină, fu mai puţin de un pas. şi de o fracţiune de secundă.
Dacă nu cumva se lasă călcată de om.
Observasem eu că finalmente acea padină îşi plăteşte cu vîrf şi îndesat dreptul iniţial la lene a pantei, prin cădere verticală în Rîpă, mai exact taman unde e aceasta mai gîtuită şi mai fioroasă. Mda, nasol… Intuiam însă că dintr-.un hornuleţş răsfirat mai sus în stînga ar utea fi o cale de observare maia propiată, dacă primeşte musafiri sau ba, acea padină.
Padina Rîpei, m-am grăbit s-o numesc. (Cum, nu e frumos să arunci cu denumiri noi? Aveţi dreptate!)

Iată şi un mo tare încîntat de acele locuri.






Care e amorezat inclusiv de fleacuri din jur.





Pe moment, nimic nou întru cunoştinţe despre Padină. Mă grăbesc să-l ajung din urmă pe Liviu.



În avanpremieră, numesc patru elemente de deasupra lui.
O lespede (îi veţi vedea curînd ferestrele tare dulcici!), o lespede un pic în stînga deasupra – pe unde este depăşit un mare bolovan, ambele alcătuind Săritoarea II. Nu ştiu dacă de ultima ţine şi o chestie stîncoasă pe post de imensă streaşină deasupra săritorii…

Lespedea cu ferestre.
Spre ruşinea mea, nu le-am văzut la trecerile anterioare, preferînd un mic uluc din stînga. Străpungerile cu priciuna aduc şi dureri de cap: “Mă, Liviule, de astea scrie Baticu, iar eu le caut de mi-au ieşit ochii din cap, de n ani??”. Sînt însă numai două, şi nu treci consecutiv prin ele, cum vorbeşte nea Nae de un oarecare obstacol în Rîpa Zăpezii. ne mai aducem amintea că bossul alpin al tinereţii mele plasa problema către obîrşia văii.
Deci nu ea.
Da e frumoasă.



Şi iată-ne ajunşi la baza Es Doi.



Trecerea arată aşa. Şi ne aşteaptă.
Din mare fericire, cu stîncă curată. Altminteri am fi ucis în repetate puncte Rot Punktul.


Mergem sub lespede (mi-amintesc de poza lui Beldie suis aici la premieră, în 1933, dar nu îl mai plictisesc pe Liviu cu aşa amănunte, lăsîndu-l concentrat pentru escalada iminentă).



Încalţă apoi nişte “papuci” (înţeleg că strîng al naibii piciorul, aflu acum…) şi purcede la suiş…



Şi o ţine tot aşa. Chestia are vreo 10 metri, o fisură în stînga amabilă mai ales pe vreme bună, iar placa din dreapta e ea lisă, dar cu stîncă totuşi folosibilă, la încălţăminte bună.



Liviu depăşeşte placa propriu-zisă, unde îl aşteaptă o traversare la dreapta. O găseşte cam la cucurigu, aşa că bate o asigurare. Îi ia un ic de timp, interval în care secundul cel plictisit contemplă împrejurimile. Voi pomeni curînd ce şi cum văd.





Pe sub streaşina de deasupra capului său va trece în dreapta.
Aaa, ne aflăm în locul de maximă îngustime al Rîpei Zîpezii, de care am pomenit anterior cu oarece evlavie. Cum ziceam e, coincide cu Săritoarea II…
Apoi aduce rucsacul, mai exact îl trage pînă la pitonul dinaintea traversării. Tot acolo eu ajung cu unul în spate, fiindu-ne mai uşor să-I manevrăm apoi spre Liviu. Altfel sigur se încurcau pe undeva…




Cît am asigurat, m-am mai uitat fotografic prin jur.



Vedere aparent banală, dar de acolo pleacă o fisură în dreapta Bolovanului. După ochiul meu, are un grad III (fisura “noastră”, cam II).



În aval, e ceva pantă…



Apoi, o vedere de deasupra săritori, la traversare mai exact…



Trec şi eu în dreapta, unde e bună dispoziţie din plin…



La vale, de acolo, de deasupra bolovănoiului, arată aşa:



De aici, brusc pereţii îşi elberează strînsoarea. Şi te lasă să priveşti pînă la Ace.



Nu e de plimbare, dar credeţi-mă că tot e un progres faţă de strîmtoarea şi legarea-la-ochi de pînă acum.
În mare, chestia e rezolvată, mai ales că – văzîndu-ne lungul nasului – ne-am propus pentru azi doar partea inferioară a Rîpei Zăpezii. ba şi cu ieşire, de aici, prin firele laterale, şi nu via Principal. Asta e, lăsăm pe alţii să facă ce nu furăm noi în stare AZI (altminteri subsemnatul are tura integrală în palmares, ce-I drept cam de multişor…)
Subsemnatul e ăsta.



Iar echipa, asta:



După ce ne luăm la revedere la porţiunea din aval…



.. abordăm următoarea săritorică. Prima ei treaptă nu e simplă, dar din fericire se poate ocoli prin dreapta. Iar a doua treaptă este totuşi rezonabilă cu noi.



Ne apropiem de micul amfiteatru unde Rîpa lasă aproape concomitent în lateral doi afluenţi, Rîpa – să-I spunem a Vîntului, după strunga unde îşi are obîrşia…



…respectiv, din partea opusă (spre NV), cea Mică. Pînă acolo mai există însă o săritoare, evitată prin stînga şi obligînd chiar şi acolo la depăşirea unei fisuri.



Ăsta e amfiteatrul, bolovanii de acolo fiind proprietatea Principalului:

:

Noi optăm însă pentru Rîpa Mică:



Padina-obsesie (voi reveni la ea, ar fi fost ŞI MAI MARE aglomeraţie de informaţie dacă o abordam odată cu trecerea Săritorii II) a lui Mircea rămîne şi ea sub noi…



Depăşim micile săritori (contează totuşi la doi oameni cam, obosiţi, de ce să facem pe zmeii!) ale Rîpei Mici.





… şi curînd ajungem în Brîul Mare.



O privire aici spre Brîul Mare către est…



Apoi către cel de Mijloc…




Pe brîu, către Valea Morarului (aici în dreptul Văii Adînci)… Renunţăm la ideea coborîrii (inclusiv în rapeluri) a ultimei, dar vom avea de tras cu jnepenii de pe Brîu. Cum se întîmplă, uitasem de astă caracteristică BMM…
Ne mulţumim cu vederi spre Ace…



… sau Bucşoi



Ne mai mulţumim şi cu o bere (sau fură două?), la Gura Diham.





























50