sâmbătă, 27 iunie 2015

MUNTE, UMAN.
Și vechi (dar eterne).

Am avut oroare de cînd mă spun de vorba unor maturi / senecți: „Eu, cînd eram tînăr / ca tine..”.
Miroseam acolo și răutate, și fals/neadevăr.

Nu mi-am schimbat pînă azi opinia, dimpotrivă. Actuamente, miros iute și în amănunt dorința aceluia de a se alta valoric peste interlocutor, prin demers - elegant spus - șmecheresc. Adică îmbinînd fals cu dorință de a înșela.

Cade multă lume în păcatul ăsta, inclusiv domni care m-au călăuzit în viață (nu știu de ce mi fuge aici mintea doar la persoane de gen masculin).
.
Zic astea și după ce mi-am privit niște însemnări vechi, montane sau ba, avînd toate caracteristicile vîrfului de viață.
Eram precum ziariștii de succes de azi, deloc sfinți, dar cu gura pe neregulile faptice ori umane ale celor din jur (ziceți că nu m-am schimbat grozav, în răstimp?).
.
Nu spun că, de pildă, montaniarzi mai tineri ar ține să mă urce pe vreun soclu. Dar, de-ar fi prin absurd așa, păi aș avea ceva probleme, în ascunderea poznelor sau chiar mîrșăviilor, din junețe și nu numai.
.
Exagerez un pic, dar m-am scărpinat un pic derutat azi, dacă să relatez o situație...
Legat de care, altminteri, am rîs DE UNUL SINGUR cam un sfert de oră, revăzînd după decenii niște scrise personale.

(Popular, e mare infamie să rîzi de unul singur ori din ce-ți aduci aminte, dar voi admite și aste ticăloșii la lista defectelor...)

Ce-i drept, trăznăile le-am comios deseori în fața unora care și meritau, acel tratament.
În anul în care făceam 26 de ani, viața-mi montană avea oarece tangențe cu un confrate, mai răsărit ca vîrstă. Cea biologică, întrucît la infantilism e de văzut ce și cum, la fiecare.
.
Avea faimă de tip serios, întru mersul în abruptul Bucegilor. Pasionat. Întîmplător, cu dor inconștient de a stăpîni locurile (na, că m-a scăpat gura!), activa în domeniu și al lui Ordean.
Cîtă vreme fui (eu() un tip ce nu eclipsa nimic, ne-am descurcat. Dup-aia, nu...

De unde nu intervnise niciun ;dă-te mai încolo' serios în răstimp, mă trezesc cu impunătorul amic a-mi pune problema direct, la sosirea personalului matinal dinspre București, la Bușteni. Că pe unde merg, că el ține să nu ne fim în preajmă.
Am făcut ochii mari. Bănui însă că mai avusesem de-a face cu așa oameni...
S-a întîmplat să avem comun însă așa-numitul marș de apropiere, din Bușteni pînă la 'Verdeața' Văii Albe. Datorită comportamentului meu incalificabil pe acel segment de drum, antipatia amicului a sporit vertiginos. Ce-i drept, abia ulterior am aflat motivul. ȘI PENTRU CARE AZI, REVĂZÎND RELATAREA SCRISĂ, rîdeam precum prostul, azi...

Mai aveau să treacă ani pînă va scoate Mihai Mărgineanu albume muzicale. Precedîndu-l (parcă de la un copil din bloc învățasem strigătura), am intonat pe sub fagii Munticelului aria „A murit Dumitru...!”.
Bănui că nu indicam organele umane implicate în melodioară, dar confratele bucegist avu pulsul psihic săltat la maximum.
Cum vă ziceam, mă amuz grozav imaginîndu-mi scena, pomenită într-un caiet prăfuit...





PS
Pentru că întotdeauna e loc de mai rău, în vizatul de ambii versant al Albișoarelor plutea ceața. Omul a ținut în continuare să nu mă aibă în preajmă, dar din motive neintenționate iar am dat nas în nas, la intersecția Albișoarei Gemenelor cu dumnealui...
Altminteri, tipul nu era seriozitatea întruchipată. De pildă, era fruntaș la producerea intenționată și prelungită de vînturi. Inclusiv în compartimentul trenului.


PS2
Am avut drept camarad în acea zi pe Noni Roman.

Am vizat Albișoara Hornurilor, dar - cam total nefamiliarizați cu zona - ne-am așezat în ceață la baza altei văi. Nici pe aia nu ne-am angajat, pe lăptăria cu pricina, așa că am suit pe Albă. Am ajuns finalmente pe brîul Hornurilor, cu țintă Albișoara Crucii superioară. La contactul cu ultima, m-am răzgîndit, că cum o fi Brîul mai departe. Noni dorea valea, și uite-așa am aranjat să ne întîlnim la Cruce. Aceea de pe Caraiman...
Brîul a obligat apoi la un rapel, și așa am ajuns în dreptul talvegului văii următoare taman cînd sosea pe acolo și amicul...

A decis să coboare imediat, pe unde venise, nu înainte ca însoțitoarea lui (simpatizînd pe ambii) să-mi comunice că pare a se depăși vecina față a Hornurilor (din Creasta Picăturii) printr-un brîu.

Acum, vă mărturisesc că nu știu cum de mă băgasem într-o zonă care - în ciuda unor mici pătrunderi anterioare - îmi era străină, iar dumneaei deloc simplă, ca dificultăți...  

Este drept că avem aici un subiect complex, legat de atare îndrăzneală.
Clar, nu-i a discuta despre temeritate cu un sexagenar. 
În același timp, intervine și norocul - vezi  observația amicei Ana de mai sus, despre acel brîu care se plimbă între Hornuri neștiindu-se...
Este drept că îndrăzneala iese uneori și prost. Îmi amintesc de amicul L., pornit să depășească în rapel ruptura inferioară a Vîlcelului Spînzurat, și care avu mare baftă de un trunchiuleț nițel prins la jumătatea zidului cu pricina, și de care a putut da cele două corzi de 40 metri...

Cred că nu mi-i semn de rablagism dacă, privindu-mi azi de departe cariera montană, vorbesc de bafta care a însoțit de foarte multe ori...

Ce-i drept, cînd (parafrazînd un cîntem franțuzesc) Muntele se supără pe amanții săi, te pălea exact cînd nu te așteptai. Coborînd Valea Bucșoiului, la una din primele-mi ture (m-am blocat la suis pe la Turnul cu jnepeni), m-am lovit taman la vreo 10 metri de poteca Take Ionescu. Iar pe un vîlcel de sub Diagonala Caraimanului m-am dat peste cap - în ulucul de piatră - la doi pași de limita pădurii.




Pe Brîul Hornurilor, în dreptul Abișoarei Crucii. Pe aici să urce Noni, dar săritorile l-au descurajat curînd i s-a întors pe unde a venit.



Întîlnirea mea din Albișoara Gemenelor. Omul, convins că-i ațin calea intenționat, nu m-a crezut c-am ieșit acolo pe brîul Hornurilor.

MUNTE, UMAN. 1982, Valea lui Zangur, Caraiman, Bucegi.

Fac deseori trimitere în neînsemnatele mele scrise la un pasaj dintr-o peliculă.
Shawshank Redemption, 1974, cu Tim Robbinson si Morgan Freeman.
Ultimul, condamnat pentru omor, se prezintă decenal (adică o dată la zece ani) în fața unei comisii de reabilitare. Unde este întrebat dacă i-a venit între timp mintea la cap.


După reprize (cum am zis, despărțite de cîte zece ani) la care omul umblă cu floricele convenabile social, ajuns pe la 60 de ani el e ceva mai direct, mai je m'en fiche cu anchetatorii.







”   - Dosarul tău spune că ai ispăşit  40 de ani. Te simţi reabilitat?

- Reabilitat? /.../ Dacă îmi pare rău pentru ce am făcut?/.../ Nu e zi care trece în care să nu simt părere de rău. /.../ Nu pentru că sunt aici înăuntru sau pentru că tu crezi că ar trebui. Mă uit în urmă la felul cum eram atunci... Un tânăr. Un copil prost care a comis acea crimă oribilă. Vreau să îi vorbesc. Vreau să încerc să-i bag minţile în cap. Să-i spun cum stau lucrurile. Dar nu pot.  Puştiul ăla e de mult dus... Și bătrânul ăsta e tot ce a rămas. Trebuie să trăiesc cu asta. ”


Lucrurile sînt nițel dramatizate în film (vezi foto la final post), dar tot rămîne de o paralelă nu tocmai comodă.
Te simți totuși nițel străin de acel june - carele ai fost în urmă cu decenii..
Iar pe deasupra, îi iei în cîrcă - zice-se responsabil (de fapt e doar frică decurgînd din scăderea vitalității) - trufia și eventualul dispreț față de pericolele din propria viață.


Dar ne rămîne a trăi împreună. 
La o adică e o conviețuire mai apropiată (inevitabil!) decît cu propriii copii. 
 
Cele de mai sus pleacă de la o afirmație din jurnalul acelei ture pe Zangur (subievtul acestui post, la o adică), cum că însoțitorul era „slab ca sculă”, întru cățărătură. 
La vremea aia, doritor să domini lucururi și oameni, nu realizezi că existau și pe atunci destui mai buni ca tine, bașca generațiile ce vor veni (mintea favorizează asemenea relații, chit că aiurea).


Apropo de acel „raport”.
Nu ajunse că era el destul de ciufulit și scris în fugă, i-am mai vărsat și cîteva picături de cafea în dimineața asta, pe cănd îl pregăteam de scanare... 
Hm...
Nu știu cît de străin și eventual pornit (invidie pe tinerețea lui, pe acolo?) sînt pe tipul din pozele ce urmează, dar este clar că mersul prin zonele montane abrupte a fost una din marile plăceri ale existenței mele!
Acesta și, blamat să fiu c-o spun!, erosul...

Cum se întîmplă, uneori nu izbutesc eu însumi să-mi descifrez scrisul, iar în unele situații nu mai țin minte exact despre ce era vorba...  Poate însă facsimilul se află interesant, domniilor voastre.







Aici se impun cîteva precizări asupra eroului / subiectului.
Eram la al cincilea sezon de umblat prin abrupt. Lucrurile nefiind ca în filme (ori ca în CV-uri de inși care la cîteva luni de la debut urcă Fisura Albastră), 1978 fu tare bîjbîit, iar 1980 unul al stagiului militar. La anul de aici, intrasem în trasee de gradul doi, mai exact văi. Nu multe pe moment, dar suficient cît să-mi inoculeze virusul. Patima.
Pentru bunăstarea interioară a contat în cel an urcatul Hornului Ascuns, solitar.
În paralel, mi-a sporit dorința de explorări în cont propriu, în afara știutelor tipărite ale epocii. Aici, în același an, a contat mult ieșirea pe Brîul Portiței pînă la Creasta Picăturii (pe unde mă precedaseră Daniel Georgescu și Teo Predescu, cît și alții, neștiuți)

La așa performanțe, pentru mine, e inevitabil să nu pomenesc contribuția, importanța norocului, a șansei. Nici atunci, nici azi nu umblu căpiat de grija excesivă a pericolelor, dar trebuie să punctez importanța baftei.

Numitul noroc nu e neapărat invenție a fricilor sexagenare, de azi.
Pe cît m-a lăsat temperamentul, patima, vîna juvenilă, m-am străduit să nu uit de existența acasă a doi copii. De fapt, după cum se vede pe coperta jurnalului 1982 II, unul dintre băieți șade la loc de cinste, mai în față acolo decît chiar fermecătoarea, uluitoarea lui mamă...

Păi, să-i dăm drumul!

Nu am pozat în Seacă, pornindu-mă doar în Zangur.
Cum spun și în raport, a fost dorința lui Viorel (cu vreo 10-15 ani mai mare ca mine, îl voi revedea peste doi ani, în Colțul Mălinului). Pe Seaca de mijloc abia fusesem, la fine de august.

În poza de mai jos, se vede un horn e trupul estic al Picăturii. Am intrat ulterior pe el, de curiozitate. Scoate (previzibil..) în muchia răsăriteană a vîrfului cu pricina, cea suită demult de Nicu Comănescu.



Mai jos, deja în Zangur. 


Ochii mei, spre Picătura.
Eram montat să sui acolo îndeosebi de scrisele lui nea Nae Baticu (Amintirile unui alpinist, 1981). Pe autor îl voi cunoaște abia peste un an și ceva.





După unghi, aici pare la obîrșia vîlcelului remarcat la est de Creasta Zangurului.
În apropierea talvegului VZ mai fusesem, cu Mariana-mi Ordean, așa c-am fost interesat să dau ochi pe marginea muchiei.
Acolo, într-o șa pronunțată, pleacă un fir, cu zone vertiginoase. Am crezut (inexact) că e Vîlcelul de sub Portiță.

Parcă în aceeași zi am văzut doi inși suind pe o șiștoacă debușînd imediat la nord de Portița. poate pentru că nu am insistat eu în discuția cu ei, poate pentru că erau bușteneni și nu se prea omorau cu toponimia (mai ales a bucureștenilor) nu m-am lămurit ce și cum, doar ca se poate veni pe acolo pe undeva relativ lesne.
Și informat de nea Nae, voi intra pe acolo, în coborîș, după doi ani, dar nu voi prinde drumul acelora, rătăceala mea soldîndu-se însă cu aflarea unei rute inedite, numită de mine Diagonala. E vorba de un brîu, vizual paralel (și în aval) cu Muchia Zangurului. În acel brîu ajunge vîlcelul la a cărui obîrșie mă aflu în poză, pentru ca el să se arunce peste un perete vertical.


Nu am mai călcat pe acolo, din acel 1982, așa că bănui imaginea de mai jos făcut de pe un mic colț ce domină șaua.




 

Notam în jurnalul meu că-s curios pe unde o fi brîul ce duce din Seacă în marele V, al Picăturii (pomenit de Baticu). Nu am ajuns vreodată la el, luat cu altele, dar și influențat de faima proastă a morții pe-acolo a fratelui lui Ion Coman (1945).


 

Dacă de pe un Brîu de sub Spălătură vederea Crucii impresionează prin sălbăticia unghiului, din Muchia Zangurului îți merge la inimă prin liniștea ei domol dominatoare...



Captivante etajele cu jenepeni aflate imediat la nord de Zangur...
Nu le-am cercetat, chit că-s apetisante.
M-a atras în schimb muchia opusă, la sud de acea vale. Nici pe dînsa nu am pășit, cu excepția unei zone din dreptul unei săritori, pe la mijlocul drumului spre Șaua Mortului. Nu am amintiri prea frumoase, căci era cu pericol de rupt gîtul (cum se afla și fiul meu Dan, în talveg, momentul de tip am scăpat nu tocmai lesne și-a pus amprenta pînă în ziua de azi).




Înțeleg din raport că - ajunși în Brîul Portiței - i-am propus lui Viorel un mers pe acesta la Creasta Picăturii. El a refuzat, iar eu eram obosit, pe fondul unei răceli. 
Amicul a plecat probabil spre Valea Jepilor, în vreme ce eu am suit pe pintenul de deasupra Portiței, mai exact cel de la obirșia-de-tot a Văii lui Zangur, sub acel perete triunghiular vizibil din Bușteni.


 Văd în poză un amănunt de care voi fi uitat demult, că rezolvam problema apei în sticlă. Pare o mare imprudență, dar nu-mi aduc aminte să mi se fi spart, peste săritori și altele. Un necaz am avut cînd, la 1979 și taman la suișul în premieră pe Seacă, mi s-a vărsat din ea, făcînd inutilizabil micul „Certo” redegist (adică din zona comunistă a Germaniei, de dinainte de 1991).
La un moment dat voi folosi un fost bidon de ulei auto (ceva la un litru), apoi cineva la eșdință Cerc Floare de Colț se va milostivi pentru unii din sală, de cîte un bidon fost de toner... Cred că era 1988. Nu zic, o lălăiam și eu, dar lipseau destule în epocă...



E o pajiște frumoasă acolo, parcă am mai vizitat-o o dată, cînd am privit și la muchia Triunghiului, unde e un traseu de 3, al echipei Roșculeț - Sergiu Cunescu, 1945 parcă.
E foarte posibil ca acum, la 1982, să fi fost scena cu degustat aici al singurului aliment din dotare, un pește afumat. Căruia abia acolo i-am îndepărtat capul (am fost și romăn un dezordonat și un leneș, ce nu s-a pomenit).

A urmat și un pui de somn, momente cam rare în turele mele, deși prind tare bine și-s faine, în sine.. (îmi amintesc și de un alt nani, pe muchia Văii Bucșoaia spre sud).



Autorul suvenirelor de aici, în acel debut de septembrie 1982.











PS
Imagini din „Shawshank Redemption”, scena ultimei verificări întru reabilitare a lui Red (Morgan Freeman)













vineri, 26 iunie 2015

ISTORIE MUNTE și altele. August Schmiedigen


Inevitabil, scrierile cuiva se află cam egocentrice...
Și riști astfel să nu interesezi.

Dar, poate, mare parte a spiritualității (o fi spus mult?) e alcătuită din așa rînduri, care inspiră pe alții - producîndu-se ei înșiși... egocentric, și ducnd ștafeta mai departe...

Zic astea amintindu-mi de discuțiile cu mentorul meu de altădată (ideea de m. fiind nu chiar pe stilul celei din dicționare). La dînsul, pe cînd îmi expunea noutățile investigative din domeniul care ne atrăgea pe amîndoi, sesizam inevitabila pătrundere în alte domenii, deci nu neapărat acelea ale mersului pe munte...

August Schmiedigen e pomenit în cursul conflictului ADMIR-CAR, din deceniul patru, ca susținînd punctul de vedere al primilor. Sau așa afirmă Ion Udriște Olt, președintele ADMIR.


Nu știu cum vor fi șezut exact lucrurile, dar Schmiedigen va fi fost un arhitect de vază în epocă. Cum arătam într-o postare mai veche, îi descoperim numele pe fîntîna de la intrarea nordică în parcul Carol, din București.

Iată aici niște informații interesante...


Întrucît siteurile pot și dispărea (la o adică nici acesta nu are contract de eternitate), reproduc mai jos și textul de acolo:

Am primit în urmă cu ceva vreme un mesaj de la Berlin, din partea domnului Rudolf Hausner. Domnia sa a citit ceea ce am scris despre August Schmiedigen şi a avut amabilitatea să completeze informaţiile cu lucruri aflate în mod direct de la fiul arhitectului, pe care l-a cunoscut în Germania. Iată mai jos ceea ce mi-a scris dl. Hausner, cu minime editări din partea mea.


Este vorba despre Johan Schmiedigen, născut la Bucureşti în 1905, pe care l-am cunoscut în 1979 în Germania, la Freiburg. Am rămas prieteni buni pâna la moartea sa şi de la dânsul am aflat amanunte despre Ferdinand August (Tony) Schmiedigen, tatăl dânsului. Johnny Schmiedigen, este cel depre care cineva a spus că l-a cunoscut în închisoare în 1959. Intr-adevăr, era inginer constructor la fel ca tatăl şi bunicul său iar studiile şi le făcuse la München. A fost responsabil cu construcţia aeroportului din Cluj unde, din cauza unor defecte de material, pista aeroportului s-a deteriorat şi a cauzat avarierea unei aeronave militare sovietice. Pentru acest incident a fost condamnat sub acuzaţia de sabotaj şi a fost eliberat abia în 1964. Tatăl său, Ferdinad August Schmiedigen, s-a născut în 1883 ca fiu a lui August Schmiedigen si A. Quirnbach.


(Aici introduc paranteza mea, anume că sunt mulţumit că am lămurit în acest fel că cel puţin unul dintre documentele prezentate în al doilea meu articol despre Schmiedigen este semnat de August senior!)

A studiat în Germania, a fost proprietarul firmei “Industria Pietrei S.A.” (mai tarziu “Marmora”) de pe calea Griviţei. A făcut şi antreprenoriat de construcţii, alături de G.M. Cantacuzino sau pe cont propriu la mai multe edificii din Bucureşti. A construit şi fântâna cu zodiac din faţa Parcului Carol. În 1938, probabil din cauza situaţiei politice, divorţat de Dna. Leila Stoianovici, cu care a avut 2 băieţi, Johan si George, a plecat în SUA (împreuna cu George) unde tatăl sau, August Schmiedigen senior era deja. Acolo, tot împreuna cu G.M. Cantacuzino şi cu Octav Doicescu, a ajutat la construirea pavilionului României de la expoziţia universală din 1939, apoi şi a celui de la expozitia de la Port au Prince. A obţinut cetăţenia americană, s-a recăsătorit şi a mai avut un copil, s-a stabilit în Mexic şi a murit la ...Verona în Italia.
Johan Schmiedigen a emigrat la 74 de ani în Germania, şi a apucat să-şi viziteze tatăl şi pe fratele George. George Schmiedigen era avocat şi devenise membru al baroului din Washington. Vă anexez linkul unui document de justiţie de la Washington unde sunt enumerate proprietăţile avute de A.F. Schmiedigen în Bucuresti.

http://www.justice.gov/sites/default/files/fcsc/manual/RUM-30601.pdf
În încheierea mesajului său, dl. Hausner a avut amabilitatea să promită că-şi va cerne memoriile copilăriei pentru a descrie atmosfera şi - mai ales - locurile din jurul casei sale din strada Sirenelor, una dintre străzile victime ale demolărilor ceauşiste. Motiv pentru care îi mulţumesc mult acum pentru cele scrise şi anticipat pentru cele ce-mi va trimite când va avea domnia sa timp să scrie!
Imaginea cu care am început îl are pe August Schmiedigen în centru. Am luat-o de pe blogul d-nei arhitect Chiaburu unde am schimbat câteva mesaje cu dl. Andrei Doicescu, fiul lui Octav Doicescu căci mă gândeam atunci la un articol “Schmiedigen 3”. Sunt 4 ani de atunci !!! Din articolul respectiv puteţi afla mai multe informaţii, atât din articolul în sine cât şi din comentariile acestuia. În articol veţi găsi imagini ale pavilioanelor României de la expoziţia din New York iar sursa lor este blogul domnului Andrei Doicescu.

Lui Octav Doicescu, cel pomenit imediat mai sus, îi aparțin planurile de construcție ale casei ADMIR Babele.
Mulțumiri și celui de la care am preluat aceste informații!

marți, 16 iunie 2015

TRECUT. Vara 1992, politică și delicatese... montane


Titlul schiței lui Caragiale (aceea cu icre moiu prima...) mi s-a atașat întîiul, ca reprezentativ, pentru negativul de celuloid ale cărui cadre le expun mai jos.

Politica e reprezentată de o manifestație a formațiunii numită Alianța Civică, iar delicatețe ține întrucîtva de reprezentările unei ture pe munte aparte.
Cînd zici aparte te referi îndeobște la aspecte favorabile. Aici, mai degrabă ar privi ciudățenia ei, pe mai multe planuri.

I

Cred că manifestația (în Sala Palatului) a avut loc între 15 iulie și 15 august 1992.
Emil Constantinescu fusese desemnat deja drept candidat a ceea ce se numea Convenția democratică din România - unind PNȚCD, Alianța Civică, Partidul Alianței Civice și cam tot ce se opunea puternicului Partid al lui Ion Iliescu. Zic așa pentru că nu mai știu exact titulatura în acel moment a formațiunii ce deținea frîiele puterii (le-a tot schimbat, o vreme...).
În acel moment, vara 1992, Partidul Național-Liberal găsise de cuviință să iasă din CDR. 

Evit în acest moment (2015) comentariile. Ar putea fi și bune, și rele, dar simt că nu e cazul aici.

Colega Elena Andronache, din Grupul Independent pentru Democrație. Alianța Civică, în lipsă de sediu, îl preluase pe al nostru (lipsit cam total de activitate), cel din Calea Victoriei.



Emil Constantinescu, desemnat să candideze din partea CDR la prezidențialele din toamna acelui an. E însoțit aici de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Lup și alții pe care nu-i știu.



E posibil să fi cuvîntat în acel moment Dragoș Pîslaru, pe atunci actor (ulterior, monah).






Aici, Neculai Constantin Munteanu, realmente legendar comentator al Europei Libere. În dreapta, cred că era un alt comentator al postului, Sorin Șerb.



Ana Blandiana, președinta și sufletul Alianței Civice.




Octav Rădulescu, un domn foarte activ politicește, din Asociația Foștilor Deținuți Politici.


Constantin Ticu Dumitrescu, președintele AFDPR.
Mi s-a părut unul din tipii foarte onești ai ultimilor 25 de ani politici.




MUNTE.
Dacă din bucata anterioară de negative mai țineam minte unele imagini, din ce urmează le privesc precum la  niște premiere.  E posibil să nu fi scos vreodată imagini pe hîrtie după ele.
De aici, apartea senzația de a fi fost acolo, dar și de a nu fi fost. 
Ciudățeniei acesteia i se adaugă faptul că imaginile sînt luate, aproape sigur, pe ceea ce am numit eu Vîlcelul Crestei cu Zîmbri.
Un fir bizar, parcurs rar, inclusiv de mine, care l-am pășit o singură dată - în două etape de fapt, pe partea inferioară, apoi cea superioară.

Îl remarcasem din telecabină, pe cînd exploram vizual ce pîini ar mai fi de mîncat în abruptul din preajmă.
Nu prea poți remarca această vale, dacă ești realmente pe munte, în locurile clasice. Adică de la Portița Caraimanului ori din Brîul lui Răducu. Nici chiar din poteca Jepilor Mici, pe care o traversează la cîteva zeci de metri de trecerea-i inferioară de pe un munte pe altul.
Dacă nu-l identificam din telecabină, habar nu aș fi avut de el, și implicit nu l-aș fi explorat și chiar publicat despre el.

Dacă, din poteca Jepilor, lucrurile stau clare în legătură cu Vîlcelul Clăii Mici (numit de mulți drept al Clăiței), pe vecinul la vest al acestuia nu-l prea simți. Pare un gang ce sfîrșește nu mult mai sus.

În această explorare din vara lui 1992 (am pe undeva raportul de tură, în ce-l privește), știind că el continuă nu am avut ezitări în avans.  
Inițial, are o porțiune spălată, pe care am ocolit-o prin stînga. Am traversat apoi la dreapta, în locul unde talvegul cotește nițel și el la dreapta. Urmează o porțiune mai cuminte, unde am căutat din ochi dacă nu e posibilă o ieșire în dreapta, peste o creastă, spre vecinul vestic pe care-l voi numi Valea de Est.
S-a avansat o vreme fără probleme pe fir, pînă la o porțiune mai fioroasă.

Recunosc mai jos un lucru nu foarte onest. Nu aveam să parcurg vreodată cele două săritori care m-au oprit la acel nivel în loc, dar nu am spus acest lucru în descrierea publicată în revista ”Munții Carpați”. Doar am cotat dificultatea locurilor la III, parcă.
Nu am suit atunci fiind singur, iar ulterior nu mi-a mai ars de revenit, fiind atras de atîtea alte locuri dintre Caraiman și Bucșoiul.
La 1998 mi-a dat inima ghes să public o descriere a acelui versant de Jepi fără să fi depășit realmente bucata cu pricina.
Mea culpa.
Cred că mi-a fost singura mișelie de acest gen, în descrierile montane.


Schița care a plecat, alături de un articol, spre publicare în „Munții Carpați”, în 1998 parcă. După cîte știu, e prima descriere cît de cît amplă a locurilor.
Exemplarul revistei pe care l-am avut l-am dus cadou înaintașului  meu, Alexandru Beldie, cel care m-a precedat în explorarea abruptului Jepilor Mici..





Peste puțin timp, am invitat niște tipi de la Floare de Colți (reîntîlniți în trenul de dimineață) să mă însoțească în explorarea părții superioară a văii. Am pus pe blog mai demult imagini din acea tură. Am venit prin Valea de Est și un pic din afluentul răsăritean al acesteia numit Vîlcelul Găvanelor. Cît de devreme s-a putut, am traversat în Vîlcelul Crestei cu Zîmbri (nume ale în acea perioadă de mine, datorită muchiei cu acest nume ce domină dinspre est valea).
Erau cu mine Radu Rădulescu, Sabin Munteanu și Dan Popa. Mai țin minte o ruptură pe care am depășit-o printr-o rampă laterală. Colegii au mers șnur.
Pentru că stăteam bine cu timpul, din Brîul lui Răducu ne-am dus pe Creasta cu Zîmbri cît s-a putut.

Valea, inițial neașteptat pentru mine, continuă un pic - benignă - deasupra Brîului lui Răducu.


Deasupra zonei spălate, cea vizibilă din poteca marcată.





În dreapta, muchia spre care am cercetat vizual de posibile treceri spre vecină.






Aici, în preama micului dar dificilului canion.






Pentru c-alde curajul (/cheful) are totuși limite în ture solitare, am decis să mă retrag. Deasupra porțiunii spălate mi s-a părut că se poate ieși și pe versantul din stînga, cu brazi părînd onorabil ca înclinație
Nu mai știu de-am pus de-un rapel la un moment dat, dar sînt sigur că acolo am pierdut insigna de membru al Clubului Alpin Român, zburată probabil de la rever de creanga vreunui conifer.

Am ieșit nu cu mult la vest de trecerea potecii de pe Jepi pe Caraiman. Nu am mai întîlnit apă în valea cercetată, așa că șuvoiul Văii Jepilor a fost mai mult decît binevenit. 

Din privirea în imaginea de mai jos miros că fusese ceva efort, pe acel flanc final - probabil una din încîntările (obositoare, riscante) ce ne aduce în zonele montane accidentate.



PS

Imagini și din tura ulterioară, cu Colțiștii.


Pe bancă, avînd șapcă, nea Baticu.





La angajare pe Valea de Est. În secund plan, Dan Popa.



În stînga, Sabin Munteanu, un mergător formidabil, fizicește.


În preajma traversării ceva mai dificile spre Vîlcelul Găvanelor.




Cred că aici am traversat din Găvane în Vîlcelul Crestei cu Zîmbri.



Aici pare să fie la capătul rampei ce eprmite ocolirea unei săritori dificile. În imagine, Rădulescu, plecat la scurt timp în Canada.




La capătul nordic al Crestei cu Zîmbri, privind hăul de la picioare al Văii inferioare a Jepilor.


Tot de acolo, dar spre amontele importantei văi.



Revenind spre Brîul lui Răducu.


Personalul de seară intră în gara Bușteni.
Mihai Mercan, agitînd o cravată roșie (de pionier!) semnaliza cunoscuților din „Floare de Colț” că le-a oprit locuri.