vineri, 20 mai 2016

Lansare carte Nicolae Dimache.

Subsemnatul a părăsit modul în care aborda muntele pînă acum cîteva luni.
Mai exact legat de interacționări umane gen via Clubul Alpin Român ori amici Facebook.

Asta e, etapele vin și pleacă...

Nu m-aș fi dus spre lansarea cărții dlui Dimache (care mi-i stimabil altminteri, fie și acritură nesociabilă aflîndu-mă) dacă nu intervenea o tărășenie...


I


De cîteva luni m-am retras din ceea ce am numit spiritul Clubului Alpin Român. Subiectivitate la greu în gest, care poate fi tradusă și în a asculta de interiorul personal.

Pe acest fond, mi-a sosit acum vreo zece zile un mesaj alarmat, de la un lider CAR.
Socotindu-mă un om de munte imparțial, dînsul voia a mă informa despre nebunia juridică pe care Eugen P. o îndreaptă împotriva sa.
Între diverse argumente, se pomenea că Marin Gherasim a murit datorită stresului generat de amenințările penale.



Prea mari apropieri (ca să nu spun deloc) nu avusesem cu acel lider CAR. Trec 
între motive și suceala subsemnatului, bașca baticismul aceluiași. 
Am zis totuși s-ajut pe respectivul. Care voia să ne vedem, să-și depene oful.

M-am declarat disponibil, dar celălalt a părut s-o lase brusc mai moale, sugerînd să ne vedem cu prilejul lansării cărții Dimache.




Imagine din colecția subsemnatului, la o vizită făcută 
prin 2012 (la sugestia lui Dinu Mititeanu).
Vezi și link.


Ca un făcut, cu acel prilej, am dat de respectivul exact la intrarea în clădirea cu pricina. Strîns de mînă și atît.
Amicul a revenit apoi în sală, fără să dea vreun semn de viață.

.
.
Mi s-a părut neserioasă treaba.
Am toată înțelegerea pentru valurile dispoziției (fiecăruia). Dar, vorba unei apropiate doamne, m-am făcut urgent arici.

Nici d. secretar general (într-o vreme barim) nu mi-a căutat de vorbă...
Mă acuz primul aici, a poseda o excesivă conștiință de sine (puteți să o traduceți și prin goliciune afectivă...) - dar de ce simt că-i foarte posibil să apară și dumnealui la vreo ananghie?



Și-uite-așa m-am nimerit în sala cu pricina...








Domnul de aici este Dan Cassasovici.
În context, sînt foarte curios dacă Mircea Săndulescu și cei de la „România Pitorească” amintesc pe undeva că ideea reeditării cărții Sorin Tulea, plus scanuri prima ediție (care era de negăsit în țară) le-au sosit de la mine.
Care-l obținusem prin amabilitatea dlui Cassasovici, sosit la un moment dat în țară (dînsul  locuiește în Franța).






II

Acum cîteva zile, la un șpriț prelungit (de unul singur), animalul din subsemnatul a ținut să scoată nasul, ca de obicei în situații de slăbit bahic porțile inconștientului.

Pe lîngă un propus Andreei Pora să-i duc eu revista 22 pe culmi mult mai bune, mi-a sărit țandăra pe bietul Dinu Mititeanu.
.
Care scrisese - pe net - despre cartea Dimache.
O lăudase pînă la Dumnezeu.

Iritarea-mi - cea cu suc de struguri sub nas - îmi plecase de la trecerea de stradă. Am replicat scurt că nu  cazul să fim trecuți strada, că ne putem face și singuri una opinie.
De ce mă iritaseră grozav periile respective, e de vorbit cu psihologul lui Ordean.

Partea și mai proastă este că-i adăugasem și postul meu Fb la chestiune, despre acel stil...

.
.
Ca de obicei după trăscău, am umblat vreo trei zile ultrarușinat.
Dar, la fel de obicei, îmi trece - fie și nu chiar de pe o zi pe alta... Pînă una-alta, acea rușinare grozav este doar prețul ieșirii dintre interdicții, a acelor idei. Peste o vreme (luni) acele furii se plimbă bine mersi la aer.
.

Este drept că am comis altele.
Fie și un pic mai domoale, iar în paralel nemîncat-nebăut.

Poate doar un pic iritat că nu m-a băgat nimeni în seamă (de pildă, să-mi spună cît de mintos mă aflu, eventual că s-au gîndit a-mi atribui calitatea de membru de onoare al CAR).

Pe acest fond, și privind media de vîrstă (plus bună dispoziția de eterni sub soare) a participaților la festivitate, mi-a fugit la așa-numitul Turing-Club din strada Mircea Vodă, cel viețuind în anii 70 sub conducerea lui Mircea Dumitrescu.
Acolo am mai văzut un așa stil al unor tipi de 70-75 ani.

Niște copii mari, și cam fuduli (raportat la complexele subsemnatului...).

În paralel, și potrivit unei vechi metehne umane, observam dar la alții cît de mult au îmbătrînit.
Priveam de pildă la un Emil C.
Prea des nu i-am fost în preajmă (1-2 ori?), dar a descoperi un fost mit la vremea părului alb și a senectelor  e o surpriză...
Cum voi fi eu, mai încolo (acum posed 59 toamne)? Bănui că precum lui Nae Baticu.

O trufie/aroganță în plus nu mai contează...
Îmi pare că mulți sînt luați prost la vîrsta din urmă, deoarece nu și-au bătut anterior capul cu niscaiva adîncimi ale existenței (unde ajungi a medita cam dînd cu cap de prag sus...). Ori barim au refulat/nevorbit bine problema...


MĂ VĂD NEVOIT a face o precizare curentă în notațiile subsemnatului: mă aflu un caracter infect. Sau măcar tare dificil.


O a doua idee amabilă mi-a fugit spre o scenă (de fapt, a debutului de roman) din Forsyte Saga, al lui John Galsworthy.
Unde-i descrisă o petrecere a neamului Forsyte, și care putea fi văzut - treaba se petrece 

în 1886 - „în toată splendoarea lui”.



O să spuneți, ce are una cu alta?
Păi după acea întrunire neamul londonez cu pricina a luat-o la vale. Mai exact generația de octogenari a aceluia, crezătoare și ea - ca tot omul - de eternă...
În paralel, nici urmașilor nu le-a mers splendid (cum se întîmplă altminteri tuturor, sub soare).

O să ziceți că-s mare ticălos.
Și că-s de o mie de ori mai preferabile dulcețurile lui Dinu.

.
.
Așa o fi.


PS
N-am apucat să răsfoi carte d. Dimache, din motive de păduche materialicește.
35 lei! Mîncarea-mi pe trei zile și jumătate!

Nu întrebați malițios cu e cu băutura în același interval, căci nu mai gustasem de jumătate de an,  cum e posibil să stea lucrurile altminteri și în viitor...


Româno-italianul îmi pare însă un tip la locul său, cum a și vorbit în speech-ul asociat lansării.
Sper să pot lectura nițel  măcar peste umărul cuiva, în metrou.

.

PS2

Îmi cer scuze pentru oboseala ce-i posibil să v-o genereze urmărirea videoclipului.
Filmam îndeobște cu aparatul de fotografiat, unde mișcarea camerei se face cît de cît plăcut. De data asta am lucrat cu telefonul, unde pesemne că-s mai puține așa-numite cadre pe secundă... Data viitoare barim nu mai mișc obiectivul așa mult.


PS3
Mă uit la imaginile din serialul englezesc al deceniului șapte și mă descopăr inclusiv actualmente îndrăgostit de Nyree Dawn-Porter (personajul Irene).
.




Spre jur 8. Și o adăugire.





https://www.academia.edu/25347729/Spre_Jur_8


Facebook, această rețea de socializare lamare modă în al nostru deceniu doi, mi-a fost un drog.
Sper să nu se simtă jignit, dumnealui, de afirmație. Și revoltat că, după ce l-am folosit din greu, îl dau la gunoi, cu acest apelativ chiar.

.
Bineînțeles că, drog fiind, nu poți paria cu nimeni, a nu te întoarce la cîntecu-i de sirenă. Riscul paște inclusiv pe cel care  notează aste de-aici.
.
Dar e foarte posibil a mi se fi încheiat o etapă.
Zic asta, dacă tot mă aflu pe acest blog, cu gîndul la anterioara perioadă, întru scris verzi și uscate.
Care s-a produs aici, pe blog, prin 2008-2012.


A trecut pe hîrtie (fie ea și virtuală) atunci poate și lucruri utile, cum fură cele legate de istorie munte.
De la care am trecut pe Facebook - va fi fost mirajul unei atenții sociale mai ample și mai prompte -, cu rînduri axate cu precădere  spre psihic, dar și socio-politic (mult întrepătrunse altminteri).

.
Precizarea de azi nu e un semn al reluării muncii de blog.
Îmi pare o etapă scursă, iar asta din nu tocmai lesne recognoscibil motiv. Nu mai aduce necesare sufletului.
Pentru a fi și mai dur, nu izbutește a acoperi insuportabile sufletești.

Treaba asta din urmă sună al naibii de urît, dar 
îmi pare a fi - totuși - o caracteristică a existenței umane (e foarte posibil ca specia/Dumnezeu să o plaseze intenționat în noi., pentru a ne agita de nebuni spre prioritățile dumnealor).

Nu am nimic stabilit ca țintă.
Pot intui doar că, de iei o găleată cu lichid din ocean, acesta din urmă va umple iute golul. Va pune El ceva în loc...
Altminteri, sper să pot evita vreun ton festivist, acum... Perioada de viață, a treia, nu e una tare plăcută, chit că șanse de rut gîtul sînt mai puține decît în precedentele.
.

Păi.
S-auzim de bine.

.

Mă întrebați de final ce părere am despre cele opt opuri (netipărite altminteri), a căror serie o încheie cel semnalat azi?
Mmmm...
Aș minți s-ascund c-am investit încredere în ele, de-a dobîndi băgare în seamă socială. Care ascunde 
așa ceva, mîna pe condei avînd, e treaba lui.
Se pare însă a-mi fi calculat însă greșit pașii, viitorul. Dar la vremea cu pricina a prins bine...


Exista o vorbă, la vremea Revoluției franceze, cum o vor fi petrecut-o unii ori alții. Cineva a răspuns,  ca semn de mare noroc: „Am trăit” (în vreme de tăiat capete la greu...).
Cam așa și cu fudulele scrise în chestiune, m-au ajutat a supraviețui psihic.

.

Dacă s-o alege, în timp, ceva de ele?
Nu pot ști.
Pînă una la alta, la ceas de frumos mai 2016 aflîndu-mă, nu-s rușinat de ele, iar în paralel - asemenea scriselor anterioare de pe blog - mă bucur că am profitat de acel dor al punerii de hîrtie.
Care nu ține e o veșnicie. Cum a fost și cazul unor mari speranțe profesionale, pe la un 40 ani (personali).



Legat de conținut scrise-mi Facebook, cred că ele că bine lucrurile. Dar, realitatea (umană) fiind complexă, le poți lua în seamă doar cînd ții a-ți băga o grenadă fără cui în ogradă. Mă refer la tipul uman clasic.
Mă amuz un pic, la ideea-mi de ieri, de-a trimite unui sus-pus link spre pomenitele scrieri, chit că acolo e pusă nițică bombă la baza eșafodajului care l-a suit (inclusiv pe) pe dumnealui în culmi...




Păi, s-auzim de bine.


.

duminică, 28 februarie 2016

ION ILIESCU e luat crunt la refec, zilele astea.

ION ILIESCU e luat crunt la refec, zilele astea.
.
Condeie dintre cele mai mari îl întreabă de sănătate. Că cum e cu morții din decembrie.
.
 În context am un oarece sentiment de coșmar (de care promit însă a încerca să mă călesc!). Să fii la acel nivel, formator-de-opinie, și să fii prost plus ticălos...

Ziceți că n-ați înțeles bine caracterizarea din urmă?
Chiar așa am zis, cu mențiunea pronunției la oarece nervi, de către subsemnatul....
.
Nervii în chestiune nu îndepărtează însă argumentația - mi-aș reproșa doar generalizarea. Oameni cu pricina avînd probabil prin existență și domenii unde-s (complet) altfel.
.
REVENIND LA dl Iliescu și la Revoluție.
Dacă discutăm despre dînsul în tramvai, merg aprecierile primitive. Nu însă și la nivel cu pretenții!
.
Eu am bănuieli mari că întîmplările ce l-au dat jos pe Ceaușescu nu veniră întîmplător. Și că, deci, vreun Ion Iliescu acționa chiar de capul lui.
La o adică, nu inventez eu de un comandament sovietic la Chișinău, ocupat exclusiv cu îndepărtarea lui Ceaușescu.
Poveste nu va fi fost nici implicarea altor state, ce rămîn totuși state, și deloc dintre cele limitate la minte.
.

Eu înțeleg perfect că dumnealui omul simplu își are niște dorințe. Niște nevoi interioare, care se dreg pe de o parte prin încropirea unei opinii (întîmplător convenabile sieși) despre mediu, pe de alta prin eliberarea de agresivitate - de principiul să fie să se găsească....
Din acest unghi e justificat să ia la palme, mă-nțelegi, inclusiv pe cel desemnat drept paratrăznet al momentului, I. Iliescu...
.
.
Pe acest fond, să-i spunem popular, se atașează dumnealor gazetarii importanți.
Fără îndoială dumnealor se află tipi mintoși. Prin urmare e greu credibil că nu au intrat în contact cu informații serioase despre Decembrie 1989.
Intervin însă două lucruri.

1.
Pentru a-și lua leafa, e obligatoriu a scrie pe gustul omului simplu (întîmplător și ultramajoritar). Care posedă nevoie de-a trage pe Iliesc' de urechi, dacă se poate cu clește înroșit.

2.
În paralel, și gazetarul de frunte își are umori, pentru descărcat. Inclusiv cele decurgînd din importanță. E greu să accepți a se găsi un altul știutor al dedesubturilor revoluționare, respectiv e imposibil de admis pe-acolo o normă, care apoi să reducă drastic posibilitatea baterii de cîmpii. 
În stilul : „La toate comemorările de eroi la care, în virtutea funcției, a participat în ultimii 26 de ani, domnul Iliescu nu și-a aruncat nicio secundă o privire înfricoșată înlăuntrul său. ”

http://republica.ro/mortii-lui-nea-nelu-visinelu
.
/ Se înțelege că dl autor citat aici toată ziua șede cu privire înfricoșată în luminatorul personal... / 
.

Pot bănui că, dacătele omul simplu - la o prostioară inflamată - se simte bine, gazetarul este în Eden la pătrat, cînd zice o similară. Pentru că el posedă audiență.
.
Zisele din ultima categorie nu țin neapărat de categoria „Ba pe-a mătii!”. Nu, ele sînt împănate cu desfășurări de inteligenție. 
Dar e de privit finalmente cui servesc acele producțiuni. Finuței pături destupate a minții noastre, ori umorilor?
Eu cred - cam sigur pe mine pentru a da bine dvs. - că ultimelor.
.

„Elipticul, Succintul și dobitocii”

http://republica.ro/elipticul-succintul-si-dobitocii
.
.
Ca îndemn al meu.
Nu vă grăbiți a da cu parul spre dl Iliescu.
Asta nu pentru că dumnealui s-ar afla sfînt (cine e, la o adică??).
Dar pur și simplu, sărindu-i la beregată, scăpați ocazia de-a descoperi realiatea de-acolo. A revoluției. Eventual a firii umane, în persoana cuiva care e obligat de viață a o ține 26 de ani cu aceleași clișee.

O SĂ-MI SPUNEȚI AICI că dvs. nu aveți nevoie de cunoaștere a realității. Că asta nu face doi bani pe lîngă domolirea angoaselor, care se realizează prin intermediul sentimentul că poți agresa pe cineva, iar acesta fiind Iliescu Ion - că ai sub control Totul (de fapt, doar 26 ani și România, dar treaba asta se extinde iute mental la Totul...).

La așa nevoi, trebuie să fii sinucigaș pentru a lăsa protecția în chestiune, în favoarea lui a mirosi ce fu în Decembrie...
Unde riști să miroși că nu ai control, ba chiar că niște tipi deloc pașnici (cînd le vine vorba de interese) dețin frîiele lumii...

marți, 16 februarie 2016

MUNTE. A (nu) putea să scrii despre ceea ce simți, acolo

Tocmai astăzi citeam un fel de rezumat al activității pe munte, a unei mai tinere iubitoare de înălțimi.

Nu am a reproșa vreo virgulă, acelui excurs.

Este transcrierea a ceea ce simte tînără femeie.

La cîteva ore, în umplere de timp am simțit nevoia să revăd un drum de-al subsemnatului, pe o porțiune a Rîpei Crucii, din Moraru, Bucegi.
Cum old good times plecatără, am urmat drumul în coborîre, rapelurile fiind esențiale în revederea acelor locuri ce-mi sînt foarte dragi.

Foarte dragi e puțin zis.
Iar așa ceva nu reprezintă plăcere propriu zisă.
Ci inclusiv emoțiile le-aș spune dure.
Pe care nici nu apuci a și le simți prea ult (ce să mai spun de vreo conștientizare!)

Dar interiorul unora / al meu îi place așa duș scoțian. 
Și unde recele e alcătuit îndeobște din nesiguranță, în locuri nesigurte deplasării fără griji.

Asta vrea interiorul unuia ca mine, asta i se dă. 


Un lucru extrem de necesar, și de spus, este că - după o vîrstă -  pe acolo carcaterizant nu-i doar riscul, teama în sălbăticie, și ci destulă oboseală. Este prețul plătit pentru a rebedea niște locuri-magnet. 
Am încurcat un pic lucrurile la suișul din Valea Cerbului pînă în Strunga Acului de Sus (unde a debutat coborîrea de care vă spuneram), iar asta mi-a răpit energie și timp. Utimul era necesar pentru a prinde trenul spre București, care să-mi permită ajungerea în aceeași zi acasă. Și evitarea unei înnoptări pînă acolo, acasă.

Totul a fost fantastic. 
Pînă și încetul suiș din șiștoaca aferentă Strungii Degetelor, în vecina acesteia dinspre vest, la capătul căreia aveam treabă
Și revederea flansului vestic al Degetelui Prelungit, pe unde știam că încercaseră să urce cîndva bunii și vîrstnicii amici Beldie și Manof.

Încîntare, oboseală și teamă.

În Rîpă (spre care m-am urnit greu), destule griji.  Din nevoie economie pitoane, inițial am ancorat cordelina de un bolovan aflat exact în strungă. A refuzat să vină.
Întoarce-te, Mirceo, apoi caută alt loc. Nu chiar lesne de identificat.
Poate altădată (am mai mers pe aici, în coborîș, la 1988) voi fi coborît la liber. De data asta nu am riscat însă.

Apoi coborîrile în frînghie s-au înlănțuit. Cu o teribilă încîntare a descoperirii unei sumedenii de fapt, însă chiar și așa parcă insuficiente satisfacerii setei ce-și semnaliza existența din interior.
Pînă la urmă, nu am apucat să dau atenția dorită fisurii care se desparte din Rîpă, spre est, către vîrful Acului Crucii. Nici pe atît, nu am avut vreme de o zacere domoală, cum îmi permit de pildă cînd sui pînă în zona mediană a Albișoarei Gemenelor. Timpul mă trăgea în pemanență de mînecă. Nici gînd să bifez doar un ceas, cum aveam nevoie, pentru sosire la timp în gară (există și un microbuz de București, dar nu a venit vreunul...)...
Zorit precum spun, nu a fost vreme de revăzut cît de cît destins multele locuri ce-mi erau familiare pe aici. Fiecare cu povestea ei ide tură.

O descriere de la vremea acestei ture, aici:


Aș adăuga niște imagini cu subsemnatul de care mă voi fi jenat la vremea aceea. Trădîndu-mi prea mult anii (aproape 60). Îngrijat de străbaterea locurilor. Deloc scos din cutie.


Aparte a fost apoi înnoptarea în pista de lîng Stația Ploiești Vest.
Nu s-a pus cazul vreunei moțăieli chircite în sala de așteptare, așa că am riscat sub cerul liber. Și în pantaloni scurți (noroc de-un fel de folie supraviețuire!).
Dar mica nebunie avu șarmul ei, cu turmă de oi în trecere prin preajmă, apoi cu sosirea unui cuplu - să fie fost 1 a.m. - doritor a vedea ploaie de stele anunțată în media....


















Cîmpul de lîngă Ploiești Vest, unde-am înnoptat.
Inevitabil, trezirile fură la cel mult o oră.

Durea și spatele, dar și tresăriri la unele-altele (de șuier locomotive ce să spun!)
(apropo, o imagine veche, luată cînd de subsemnatul, aproximativ din același loc. Ziua.).




Șarmul răsăritului de soare estival, nu departe de-a ajunge la home, sweet home.





Piton nesigur, aflat undeva pe traseu și scos de mine.
Întîmplător, tot eu îl bătusem, acum vreo trei decenii, ba îl și manufacturasem, la Sticlăria unde m-am produs cîndva ca lăcătuș mecanic (unul submediocru...).




PS1 Îmi fuge mintea la vorba lui Mihai Haret.
Care vorba de patima lui pentru munte... (citat exact „Bucegii sînt patima mea”)

PS2

În urmă cu doi ani ani, m-am jenat un pic de-a aborda subiecte delicate despre mersul în abrupt (solicitări interioare de-așa mărturisire fiind altminteri din plin). Era vorba în primul rînd de-acel tras de ață,  spre locuri unde riști, respectiv tragi limba la greu.

Azi mi-a scăzut așa reticență, dar am restul de bun simț a realiza că nici nu e de bătut toba... (hazul face ca textele false, cu amor livresc de munte, să aibă mai multă trecere - fiind un șablon mincinos dar acceptat/natural multora). Cred că bună parte din așa mărturisiri vor merge spre un volum personal pe care-s șanse să-l numesc „Sertarul negru”.



joi, 21 ianuarie 2016

VECHI ȘI NOI. Poezie Topârceanu


Iarnă grea în afara bucureșteană, în acest miez de ianuarie 2016.

Intru la amabilăți  cu un hîtru component al (fostului?) grup Divertis și mintea-mi, în căutare de glume, zboară la un vers: 


Și-uite-așa îmi amintesc de o poezie George Topârceanu, „Strofe de iarnă”, despre care pot spune că mi-a încîntat toate vîrstele.
Încîntat nu e metaforă goală. Am rîs de m-am tăvălit la strofele, fie că m-am aflat copil de școală, june, matur (revăzînd fugar poezia) ori ceva mai copt, ca acum.




Postul acesta se pornește ca o reparație pentru o doamnă profesoară a subsemnatului. Pe care nu am vorbit-o foarte de bine, într-un material de-acum vreo patru ani. Abia acun, în nemernicia-mi și cu rîs pe chip de la vers Topârceanu încep s-o zăresc și altfel. Nu știu dacă să-mi fac din așa metamorfoză un mare cap de țară... La o adică sîntem doar bărcuțe pe un ocean al situațiile externe, dar și al stărilor sufletești interioare.

Nu mai țin minte exact dacă eram în clasa a doua, ori a treia... Parcă a doua, căci simt a ne fi aflat într-o sală cu expunere la sud, a școlii generale nr. 56. În preajma a cceea ce se numește azi Bd. Pake Protopopescu.
Acolo, în ora de română, profesoara și diriginta Călina Ene s-a apucat, extracuricular cum i-ar zice astăzi, să ne citească o poezie.




Bănui - copil drăcos aflîndu-mă - a nu fi fost tare atent la justificarea făcută acelei lecturi, nici la primele versuri. Cert este că m-a captat un vers, unde e vorba de cineva încălzîndu-se la lumînare. O Irina, și cu toată familia. S-a făcut mare haz de situație, cu acea detașare superioară a copiilor înlesniți (eram, totuși, și nu neapărat raportat la anii poeziei)!
Între altele, am beneficiat de dirigintă și, implicit, profesori în ciclul I de învățămînt. Instinctiv am simțit asta ca pe un progres, față de prăfuitul sistem cu învățătoare.

Aș minți că omit însă că beneficiam de sentimentul unei cloști în preajma puilor ce eram, dar de asta mi-am dats eama abia în prima zi de clasa a cincea, cînd am aflat că diriginta - de astă dată profesoară de istorie (cunoscută anterior și chiar simpatizată de mine) avea să fie cu doi doar două ore pe săptămînă. Mi s-a lăsat chiar cu o lacrimă de abandonat în colț ochi, pe acel hol de la etajul I al școlii...

Revenind la Irina, cea cu încălzitul la lumînare și în grup, ideea și imaginea mi s-au întipărit bine în minte (chit că nu-s singurele la vîrsta aceea). Vag, mi-am readus-o aminte în decursul timpului, pentru ca la vreo 20 ani ai mei să dau întîmplător de varianta să-i zic oficială.
Tata ieșise la pensie, dar își luase o slujbă de colector hîrtie - apăruse așa ceva sub cerul comunist, la 1975-76. Acum realizez că tata bifa aici un ban, un passe-temps dar mai ales posibilitatea de a citi, la greu.

Mi-e greu să mă pronunț asupra interesului său pentru citit, cît ținea de dor gonit vreo angoasă. De exemplu, mergînd cu tramvaiul 24 cam o jumătate de ceas (de patru ori pe zi!) spre/ de la magazinul de încălțăminte unde lucra, dezlega cuvinte încrucișate. Cu ochelarii lăsați binișor pe nas. Și în mult deconect cu mediul.


Chestia cu lectura am preluat-o de la el, nu și cu rebusurile...
Așa că statul între vrafuri de ziare și cărți, în acea tonetă a colectării de hîrtie aducea lectură,. ca să-l citez, cu toptanul.

Se cuvine a detalia de unde cărți, acolo?
La vremea cu pricina exista un sistem al anticariatelor, care achiziționau cărți, undeva la un centru din preajma Bisericii Enei. Dacă îmi aduc aminte, ofereau 40% din prețul de librărie, el revînzînd cu 60%.
Nu exista tarabele particulare de după 1990. Este drept că unii senecți nici nu vor fi avut idee de sistemul arătat, dar voiau a-și goli vreun pod. Ori camere de locuință clasică. Și-așa ajungeau la rulotele (altminteri fixe mare parte a existenței lor) de colectare.
Apropo, prețul era 60 bani pe kilogram, acolo existînd și un cîntar.

Se aduceau și cărți.
(ca să nu abat excesiv relatarea, pornită de la o poezie de iarnă, revin la subiectul inițial). Între ele fu și una de Topîrceanu. Asemenea tipărituri erau aur pentru noi ori însetații de cultură ai epocii, nu și pentru cei care le destinau așa-numitei topiri, în fabricile de celuloză.

Tata aducea din cele mai interesante și acasă. Pentru el, dar mai ales pentru încîntarea pe care o produceau așa file celor două odrasle (fie și nu tocmai mititele, în anul 1977, eu avînd 20 ani în cap).
Și-așa, răsfoind volumașul cu Topârceanu - între altele - am dat cu multă încîntare de poezia reprodusă elevilor, cu peste un deceniu înainte, de profesoara Călina Ene.

Genul de satisfacție e greu de reprodus, al completării vagii amintiri, în cheie i-aș spune chiar oficială (a autenticității).
Am constatat doar că nu era o Irina, cea cu lumînarea, ci Emilia.


”Strofe de iarnă”, 1919


Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

*

Nu mai este mămăligă,
Vremile-s teribile.
Astăzi toată lumea strigă:
"N-avem combustibile!"

*

Nu e chip de dimineaţă
Să mai baţi trotuarele
Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă
Nasul şi picioarele

*

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!

*

Casele sunt dezolate:
Sobele şi vetrele
Stau cu gurile căscate...
Ger, de crapă pietrele!

*

Plitele de fier îngheaţă
Fără foc, deoarece
Nu găseşti cărbune-n piaţă
Să chiorăşti un şoarece!

*

Doamna Şvarţ alaltăsară
Cât pe-aci să leşine:
O pisică vrând să sară
Între două streşine,

Cum furase o bucată
Nu ştiu din ce cratiţă,
A încremenit dendată
Ca o caracatiţă!

.
Din volumul "Balade vesele şi triste"



Vîrsta cu pricina e și una a producerii artistice, în grupul de amici. Ulterior ne jenăn a reaminti asta, dar așa fu.
Îmi plăcea pe atunci a declama și pe „Bivolul și coțofana”, tot de Topârceanu - de care nu mai știu însă cum o memorasem prin copilărie.

În context, dar de achiziție intelectuală mult mai nou, era Svejk, al lui Jaroslav Hasek - dar mai degrabă pentru dorul său de a se întinde la povești, prin ieșiri în lateralul relatătii inițiale.


Poate-i de spus că acea perioadă din viața cam fiecărui om are șarmul ei teribil, o condensare delicioasă de viață, dar nu-i deloc eternă. Pînă la urmă acea amiciție strînsă permite o dezvoltare personală accelerată, cît și cunoașterea viitoarei partenere. La vremea aceea, 1978, cum mai mult de trei sferturi dintre amici nu prinseserăm vreo facultate (eu ori Mariana nici nu am candidat...), căsătoria a urmat aproape legic.
Și implicit sfîrșitul perioadei de boemă cu amici de bloc.


Mi se pare că am mai recitat din acea poezie, cît și din surate, primei garnituri de copii, adică lui Dan și Gabi. Nu și dacă au existat aplauze, cu probabil nici eu nu am ridicat lui tata - care în mod sigur a fost un aranjor plăcut al clipelor de respectivul tip, cînd i se ivea vreme ori dispoziție...

Și-uite-așa se iviră din nou ghidușele distihuri, la un ianuarie 2016.
Cum nu doar nenorocirile sosesc singure, am în astă perioadă la suflet și o altă bucată umoristică. Nu mai e tipărită, ci pe așa numit suport electronic.
Dar aducînd același haz nebun. Mulțumiri drăcosului autor!



PS



Bivolul si cotofana
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o cotofana
Cand in sus si cand in jos.


Un catel trecand pe-acolo s-a oprit mirat in loc:
-Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam asa de prost
Sa ia-n spate pe oricine...
Ia stai, frate, ca e rost
Sa ma plimbe si pe mine!

Cugetand asa, se trage indarat sa-si faca vant,
Se piteste la pamant
Si deodata -zdup!-ii sare
Bivolului in spinare...

Ce s-a intamplat pe urma nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,
Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoi
Sa-l rastoarne,
Sa-l ia in coarne
Si cat colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta, in trifoi.

-Ce-ai gandit tu oare, javra?Au crezut-ai ca sunt mort?
Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suport
Ca ma apara de muste, de tantari si de tauni
Si de alte spurcaciuni...

Pe cand tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mi faci?
Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci?
Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,
Sa te port degeaba-n spate?...

luni, 11 ianuarie 2016

ANIVERSARE ÎN FAMILIE. Dar poate interesant, pentru domniile voastre...

FIUL MIJLOCIU FACE AZI 34 ani.
.
Atunci (prime zile din 1982!), rece, închis, spre seară.
Tatăl și mama ieșiți la plimbare. Pe Calea Griviței, partea acesteia spre centru de Gara Nord.
Vizavi de Hotel Ibis de azi, mai ființa unul - în clădire Belle Epoque.
.
Ghețuș pe jos, cizme cu oarece toc, doamna alunecă. Vorba galică însă, 'rien de cassé', nimic deranjat.
Mergem frumușel acasă, unde urmează un nani conjugal. Curînd o simt pe Mariana moșmondind.
„Fac bagajul...” (știa lecția, pentru maternitate).
.
Căzătura din Griviței pare să fi grăbit venirea copilului.
.
Că sosi vorba, pe atunci nu existau ecografii. Sexul în aflai la naștere. Bănuiam o fată - căci fu tare cuminte, comparativ la băiatul precedent (un an și-un pic mai mare).
Stabilisem și o listă de nume, în acest sens. În miez de noapte, aflăm însă că e tot băiat.
Așa că, a doua zi, am mers la oficiul poștal - unde exista un cărțoi, cu abonații telefonici. Din nume ale acelora, am extras cîteva, ce-au ajuns sub ochii lehuzei, pentru convenit împreună.
Gabi (oficial, Florin-Gabriel....).
.
E frumos, mie barim, să-i vezi linia vieții, peste ani....
.
Nițeluș tot pe acolo, dar de neevitat.
Fu o problemă la naștere, mama avînd probleme măricele. Îh, și-acum mi se crispează sufletul, chit că nu am fost de față (dar teama de a pierde apropiați o rămîne la fel...). A ieșit cu bine.
.
Peste ani, un accident de mașină, de data asta pentru băiețel. Iar a ieșit bine.
Nu am cum să nu apreciez azi, a nu fi existat probleme urîte. Le văd uneori în jur, la semeni mai puțin norocoși. Cu toate în gînd, parcă mi se scurge un pic fața. Dar a bine.
.
Viața.
.
PS
Foto din 1993.
















Poiana Coștilei și gura Văii Mălinului, Bucegi.