joi, 1 decembrie 2016

CONCEPTE. Cultura.



Pe undeva:

Comentarii succesive ale subsemnatului, la postarea citată mai sus:

...Sînt curios. La 16 ani, maturul cu pricina cum vedea subiectul?


Eu nu s cucerit de Eminescu. Din destule motive, inclusiv pentru că posed porții măricele de inteligenta, cit si de rațiune.
Altminteri mi e simpatic Eminescu si i respect viața cea tumultoasa. Prefer ca model vreun Maiorescu.
Mie, susținătorii cultului Eminescu îmi par a poseda atît lipsă de mintoșenie, cît și neam prost.
Prima îi face să nu cerceteze cu ochii și mintea lor scrisele ori viața Respectivului, Din oportunism ori teamă (și comoditate?) iau de bune ce li s-a spus.
Neamul prost de care vorbesc e legat de faptul că dumnealor nu admit și altă părere în chestiune. Plus că ei voiesc ma te prosterna și matale la marele poet (treaba aduce cu strădaniile unora, în comunism, pentru a mînca și cei din jur rahat, nu doar ei care aveau simbrie din așa consum).
Legat de băieții cu sondajul în curtea liceului.
La anu-mi de învățămînt superior, am reținut de la profesorul de psihologie că-i bine a cerceta asupra dorințelor profunde care stau în spatele gesturilor noastre.
În cazul intervievatorilor, eu simt a fi invidie pe tinerețea și nonșalanța acelor școleri mai răsăriți. Cum s-a născut - cam pe la 35-40 ani - așa sentiment se poate explica.


'' vine o generație pe care ne putem baza când vine vorba de băgat site-ul de cultură în dubă...''
Ca opinie strict personală.
Conceptul de cultură - mai ales vehicularea lui - îmi pare semn al lipsei de nobilitate (puteți folosi aici și echivalentul prescurtat și urît...) în ale finețurilor intelectuale.
Cultura e un concept inventat, creat pentru omogenizarea (în sens funcțional) al societății, și mai puțin pentru șlefuirea individului.
Ca urmare, sumedenie de indivizi doar jonglează cu vorba - din motive explorabile. Cine-i modificat interioricește de cultură nu simte nevoie nici a bate toba că-i nemaipomenit, nici să folosească acea vorbă, de cultură (care pesemne i-a intrat în inconștient, și ca la toate de pe acolo nu simte nevoia unei etichete).
În context, și privind spre gloria adusă unui ins bifînd anul acesta veacul personal, pe numele-i mic Mihai, stau și gîndesc dacă doi la sută dintre cei care i se prosternează (altminteri cam de sanchi) l-au și citit.
Iar dintre cei care l-au lecturat, cîți l-au priceput măcar nițel (recunosc a nu fi cazul subsemnatului).

miercuri, 30 noiembrie 2016

SUPĂRĂRI. Mari, și nu ale mele!



Un director de editură (pitorească) avînd interes pentru MUNTE a refuzat recentissim să fie pomenit numele subsemnatului într-o viitoare carte, solicitînd ferm înlocuirea aceluia printr-o formulă stilistică oarecare .

În urmă cu cîteva luni, a procedat similar ca spirit, afirmînd lucruri TOTAL în contradicție cu faptele aceluiași proscris (mai exact scrisele-i despre înaintașul Radu Țițeica).


Ceva m-am inflamat eu în cazul lui nea Radu, dar de data asta șed cuminte.
Căci, vorba cuiva, „atîta poate” distinsul Mihai O.

Totodată.
Cînd te pălesc gesturile de care amintesc mai sus, mie unuia mi-i clar că te stăpînesc niște umori aparte. Și legat de care e joacă a te înfuria vreun adversar, dacă știe unde să te calce.

Totodată, și dincolo de construcția interioară a respectivului, mă întreb de unde i se trage, acea oroare de-al lui Ordean.
Parcă miros ceva explicație.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Ochi spre „România Pitorească”


Vă plictiseam recent, dragii moșului, de un atac foarte amabil ce se scurse către subsemnatul dinspre trustul de presă 'România pitorească'.


Între altele, dl director de-acolo (pe numele-i Mihai Ogrinji) a categorisit producții de istorie montană ale subsemnatului drept „bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț”...
.
Poate fiind-mi noua atitudine și semn de ramolisment, nu m-am iritat cine știe ce de atacul respectivului, spunînd doar „Vede Domnul”.
Cel al ateilor, se înțelege.
.


Astăzi, oarecum la chestiune, mi s-au pus niște rotițe ale minții în mișcare.
Legat de Ogrinji și compania.
De mediul cu pricina.


Departe de mine a însăila pe-aici bubuituri polemice.
Nu.
.


De pe la Adam încoace,pentru a supraviețui, omul a avut nevoie a trăi în grupuri.
Al său alcătuind cu altele o organizare mai mare, iar în același timp aflîndu-se diferit în interese cu inși din alte grupuri.
În același timp, pentru o mai bună coeziune a tribului / sectei etc., a fost nevoie de-o apropiere a gusturilor, a unghiului de vedere asupra unor laturi de viață.
.


Deci, simplificînd fără îndoială excesiv, trăim îndeobște între oameni apropiați gusturilor noastre generale (mergem de pildă la Înviere ori glorificăm Patria), în paralel considerînd alți semeni ca dinafara (mega)grupului nostru.
În ce privește grupul nostru (sau oricare) există o masă de membri simpli, și niște lideri.
.
În ton cu acestea, trustul România Pitorească are un stil pe care liderii (din inerentă nevoie de bunăstare personală) l-au adaptat publicului țintă.
Care-i de felu-i pașnic, tradițional și destul de cuminte, motiv pentru care e în nevoie de povești frumoase.


Cu țară și oameni minunați, de pildă.
.


Pe acest fond, relatările istorice evită la „România pitorească” agresivitatea, avînd în schimb interes în a exagera meritele celor prezentați, cînd nu inventa de-a dreptul.


Liderii grupului posedă însă personalitate o idee mai acceptuată decît a publicului revistei, motiv pentru care scapă săgeți către vreunul ori altul, îndeobște însă în tiparul de gusturi al întregii majorități românești.


Asemenea agresivități sînt însă rare în paginile revistei, răzbind însă mai mult pe net (dar într-o cantitate infinit mai redusă decît media în virtual).
Subliniez ultima situație pentru a indica un mic decalaj, între potențialul agresiv al publicului revistei, și lideri.
.


Revenind la gustul cititorilor de-acolo, al simpatizanților automat scrierile dumnealor în materie de istorie plătesc tribut subiectivității.
Ba chiar și creativității ori originalității, publicul în sine nefiind unul care să iasă de pe drumurile bătătorite de alții.
.
Ca urmare, automat producțiile dumnealor - ale șefilor revistei - prezintă diferențe importante față de adevărul istoric.
.
Cam de aici, cred eu, că s-a invit falia de percepere a lucrurilor, între echipa Ogrinji și subsemnatul.


Odată existînd acea diferență, inevitabil s-a ajuns la conflicte (mai ales că subsemnatul a fost răsturnat cu cristelnița cînd era mic...).
.


Pentru a-și satisface publicul, și a nu-i oferi zdruncinături neagreate unui Brînzovenescu, dumnealor evită de pildă - pe cînd preiau (nefiind în stare a produce vreunul...) un așa-zis Profil despre un zeu al locului pe nume Emilian Cristea - și o bucată neconvenabilă aceluia.
Lor nu li se pare nimic aiurea în așa forfecare.


Altora (nu spun cine), da.
.


În rest, în fața inconvenabilului (de pildă un material cu bune și rele despre amintitul Cristea), se protejează cum pot.
Cum știu.
Cum li-i natural.
.
Ultima stare nu înseamnă acceptare a adevărului, ci ascundere a lui, respectiv atac (cînd și cum li se ivește ocazia) la adresa autorului unui așa material.


Cavalerismul nu-i pe toate drumurile, ba chiar umblă pe rute puține.
.
.
PS


În linii mari, pe ideea Noi-și-ei, viața oricărei publicații - să spunem revista 22 - se petrece la fel.
Cu perii la adresa celor aderați la grup, cu atacuri la Ceilalți.
.
În toate situațiile, apelul la principii mărețe (care sălășuiesc la noi de tot, iar la dușmani deloc) este frecvent.


.

Carte amintiri, de Radu Țițeica



Pomeneam recent, aici, de apariția cărții de amintiri a lui Radu Țițeica (1905-1987), la editura România Pitorească.




N-am zis acolo nici dă-te mai încolo trustului media cu pricina, dimpotrivă, am lăudat munca lor.
Mă trezesc însă azi, într-un material venit prin intermedierea lui Mircea Săndulescu, cu-o vorbă a mai-marelui României Pitorești, și anume d. Mihai Ogrinji.




Sună așa:

„Amintirile” au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul on-line, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț.
Vă puteți uita pe net, unde veți decoperi că despre Radu Țițeica a scris cam subsemnatul, și atît.
Prin urmare, pot să iau rîndurile dlui Ogrinji de mai sus ca adresate mie.


Vă mărturisesc din start a socoti aprecierile respectivului drept o mare nedreptate.
Admit că mi se întîmplă a scrie uneori în fugă, căci îndeobște nu mă amenință acuratețea unei posibile tipăriri. În același timp, de multe ori mi se face aglomerație de idei la poarta minții, motiv pentru care pasajele de scriitură se întîmplă a ieși cu ceva zoaie neîndepărtate ale nașterii lor...

În același timp însă.
Nimeni nu a scris ceva cît de cît original despre Radu Țițeica. Dacă veți căuta pe net, veți găsi doar siropoase trimiteri (de o propoziție sau două), spre categoria marilor înaintași, care-au iubit muntele ce nu s-a pomenit, și atît.

Or.
Eu am scris atît un capitol amplu despre activitatea pe munte a fraților Țițeica...
(vezi de la pagina 126, la http://www.academia.edu/10276470/Sus_la_munte_la_izvor )

... iar în paralel m-am produs cu mai multe materiale - zic eu creative/originale - pe acel subiect, pe blogul personal.

În răstimp, cei grupați la România Pitorească au scris nesfîrșite dulcegării pășuniste, cu valoare adăugată zero, iar în colecția de cărți (altminteri utilă) pe care o patronează majoritatea e alcătuită din reeditări.

În același timp, afirm că unul dintre puținii oameni de munte pentru care am avut și am deosebită considerație este Radu Țițeica. Iar asta pentru că dumnealui pur și simplu nu a avut derapaje - întru incorectitudine - cum găsești la mulți alți semeni.

Pornind de aici, eu am venit nu doar cu oarece popularizare a activității lui, pe net, dar am fcut și propunerea ca un vîlcel din Caraiman să-i poarte numele.
Idem în cazul lui Ion Cantuniari, component al grupului Țițeica.
La fel în cazul lui Șerban Țițeica (unde am preluat o denumire pe care aceia înșiși o trec în notațiile lor și privind un fir al Văii Urzicii, din Coștila). .

Am insistat totodată pentru a fi păstrate denumirile lăsate de aceștia pe munte (cazul Colțului Vîntului din Moraru, dar și altele), respectiv am atribuit toponimice folosite în caietele lor de excursii, în cazul unor locuri nenumite ori numite nefericit (cazul Grohotișului Înflorit, din Caraiman) din abruptul Bucegilor.

Iar acum mă trezesc cu ideea că am afirmat lucruri lipsite de bun simț față de nea Radu!!...



În fine.
Lovituri nedrepte au picat sub soarele ăsta,și-or să mai pice.

Aș mai puncta un lucru.
„România Pitorească” se întrece de la 1990 încoace a-l vorbi de bine pe Niculae Baticu.
Or.

Înainte de acel an acesta a fost tratat exact cum mă vorbesc dumnealor acum pe mine. Pentru că scria la fel!
Dar după Revoluție foștii proscriși (adică deținuți politici) au fost aduși la favorabilă rampă națională.

Prin urmare.
Nu știi cînd intervine vreun accident, istoric sau ba, și oportunismu-ți are a executa stînga-mprejurul de rigoare...

În rest, apropo de 'amabilitatea' semnalată de mine aici, folosesc o vorbă a unei rude apropiate mie:
„Vede Domnul.”

Ultima vorbă nu-i vreuna religioasă. Nici vreo promisiune de dură răzbunare. Ci un stat atent pe subiect. Să observ, între altele, ce-o fi în mintea cuiva care simte nevoia să lanseze amabilele aprecieri care dădură naștere acestui post.
De unde i se trage.
Iar de-aici părăsesc defensiva.

Nu știu cît s-a instaurat la mine un așa sentiment, dar simt că poate fi mirosit la dînșii. Ideea că ei reprezintă domeniul. În ale istoriei montane (pe cît poate un om ori un grup acoperi acest subiect...)..
În context.
Chestia cu „anacolutul...” din rîndurile dlui Ogrinji sună frumos. Dar am apucat să viețuiesc suficient, pentru a ști că altă iritare se află - de fapt - în spate.

Tot pe-acolo.
Acuza de lipsă a bunului simț în scrisele-mi (despre Radu Țițeica ori ba), păi o las a fi crezută de elevii ciclului primar.
La o adică, atît putu d. Ogrinji a încropi drept acuză, la adresa cuiva care-i stă în drum.

PS
Textul in extenso al dlui Ogrinji:

[Intro de Mircea Săndulescu:
Bună ziua,
Editura România Pitorească a scos de sub tipar o nouă carte din Colecția Verde: Ascensiuni montane-Oameni și amintiri scrise de Radu Țițeica. Pentru prezentrea cărții lăsăm să vorbească postfața scrisă de directorul editurii: ]

„Precedată de excelenta carte „Oameni și munți”, semnată de binecunoscutul alpinist Nicolae C. Dimache, noua apariție editorială din Colecția Verde a României pitorești poartă titlul: „Ascensiuni montane. Oameni și amintiri”. Autorul lucrării este Radu Țițeica, reprezentantul uneia dintre ilustrele familii de savanți, în frunte cu Gheorghe Țițeica (tată) și Șerban Țițeica (frate). Pe toți trei îi regăsim invocați, cu respect și prețuire, în multe pagini ce s-au scris despre turismul românesc, performanțele lor în materie de drumeție montană și de alpinism asigurându-le un loc privilegiat, de pionieri ai domeniului. Trei mari oameni de știință care, pe lângă științele exacte, s-au dovedit și mari iubitori ai potecilor alpine, pasiune exersată, deopotrivă, cu interes ardent și rigoare implacabilă. Desigur, nu constituiau în epocă, din fericire, un caz izolat…

Iată, cu propriile lui cuvinte, ce a însemnat mirajul muntelui pentru Radu Țițeica: „Nu concep azi ce-ar fi fost viața mea fără ascensiuni, fără luptă cu greul pe munte și fără visările, cu ochii închiși sau deschiși, pe o coamă, în seara de după un sfârșit de cățărare mai grea. De aceea, acum, mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-au insuflat dragostea pentru munte.”

Manuscrisul cărții de față a cunoscut destule avataruri. S-a aflat o vreme, prin anii ’80 ai veacului trecut, la Editura Sport-Turism, dispărută, din păcate, după 1990. Nu știm dacă lucrarea a figurat în vreun plan editorial. Cert este că „Amintirile” au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul on-line, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. Dar asta este altă poveste.Se pare că au și manuscrisele soarta lor. Iar când le vine sorocul, capătă chip de carte. Ca acum. Pe lângă „Amintirile”, care n-au putut fi editate cât autorul lor a fost în viață, am dorit să repunem în circulație și câteva texte tipărite de-a lungul vremii în diverse publicații, ca și unele scrisori ilustrative în multe privințe, știute mai mult sau mai puțin. Sigur, nu avem de-a face cu o ediție critică – poate o vom săvârși cu un alt prilej, cine mai știe – de aceea structura cărții a rămas deschisă, intenția noastră fiind, între altele, de a croi o imagine cât mai apropiată de contribuția cu totul remarcabilă a lui Radu Țițeica și în domeniul turismului. Oricum, este în afara oricărei discuții că fără Radu Țițeica, fără „frații Țițeica”, cum se obișnuia să li se spună, începuturile drumeției montane și ale alpinismului românesc, ca să nu mai vorbim de explorarea masivului Bucegi în sine, ar fi fost mult mai sărace, nesigure, lipsite de o anumită rigoare și responsabilitate. Iar pentru istoria turismului, „Amintirile” reprezintă, neîndoielnic, o carte fundamentală.Cititorii vor întâlni în paginile cărții mulți dintre oamenii cu care, de-a lungul anilor, Radu Țițeica s-a intersectat în Bucegi, a bătut poteci și a escaladat trasee, s-a încântat de peisajele noi descoperite ori a visat la alte ascensiuni. Sunt oameni care, fiecare în parte, reprezintă o personalitate, o temelie, într-un fel sau altul, pentru cultura și civilizația montană, drumeția, alpinismul, turismul, în general, fiind posibil a se amplifica doar într-un perimetru fertilizat și garantat de cultură și civilizație. România a avut astfel de perioade când duhul muntelui era căutat, în primul rând, de oameni împliniți profesional și social, de oameni de elită. Ce vremuri și ce oameni! Veți găsi în carte exemple cu duiumul… Asta nu înseamnă însă că atunci când s-au produs „abateri de la potecă” – și, într-un fel ori altul, au existat și asemenea „fandări” – erorile s-au bucurat de toleranță. Iar sub acest aspect, Radu Țițeica – un om timid, delicat, de felul lui – a fost un veritabil „cap limpede”, neînchizând ochii niciodată fie că a fost vorba de Nestor Urechia, Mihai Haret ori Bucura Dumbravă, ca să ne referim doar la câteva repere de maximă însemnătate ale turismului montan de odinioară de la noi, ale literaturii noastre turistice. S-au înregistrat, astfel, merite absolut excepționale în privința acurateții și respectării adevărului, a eliminării abiguităților ori erorilor voite au ba.

Să mai adăugăm doar atât: Radu Țițeica s-a dovedit, totodată, un aplicat și consecvent publicist – a făcut parte, ani la rând, din Comitetul de redacție al Buletinului Clubului Alpin Român, în paginile căruia a semnat interesante articole -, a realizat hărți montane, în special ale Bucegiului, de o încântătoare precizie, a fost un prețios și intransigent organizator de cluburi montane.

Destul de târziu, prin anul 1984, împreună cu prietenul său de-o viață Niculae Baticu, făcea să apară, la Editura Sport-Turism, lucrarea „Pe crestele Carpaților”, o veritabilă piatră de temelie pentru literatura domeniului montan.

Apariția cărții „Ascensiuni montane – Oameni și amintiri” se întrupează, fără doar și poate, într-un fericit și special moment pentru istoria drumeției, alpinismului și turismului românesc, în general. O captivantă ilustrație de epocă are și ea darul să contureze cât mai pregnant poteci, chipuri și vremuri de frumoasă aducere aminte.

Prețul cărții este de 25 lei; pentru comenzi mai mari de 10 exemplare se acordă reduceri de până la 20%.

Cartea poate fi comandată la Editura România Pitorească, la Librăria AGIR sau la magazinele de articole sportive Himalaya, Sport Virus, Montrek..


Vă rugăm să transmiteți comenzile dvs. la adresele de mai sus. Cu stimă,

Mircea Săndulescu

Walter Kargel

Asta e...
Ne aflăm sîmbătă, și trebuie pentru ca să mursec pe cineva.

Îmi cad ochii pe-o schiță a Coștilei, de Walter Kargel.
.
Între alte reprezentări de-acolo, care-ar da bătăi de cap unui începător pornit cu schița prin abrupt, mă întreb de unde oare a scos Kargel încă un horn în flancul nordic al Colțului Mălinului, la stînga/est de Central...

https://sites.google.com/site/romanianatura60/home/carpatii-meridionali/bucegi/brana-caprelor-din-muntele-costila-muntii-bucegi


Întreb retoric, deoarece știu c-a preluat fără verificare afirmațiile din Buletinul Alpin interbelic... (luate pe nemestecate și de autorii monografiei 'Bucegii turism-alpinism' altminteri, plus alții...).
.

Și-aici mă pun a vorbi de-o chestie.

Avînd în vedere așa lumești ale lui Kargel (nu-s singurele, între altele nu mi-a părut a suporta să-i fie criticate producțiile...), eu am mari probleme interioare în a-l proslăvi cum o fac destui, mai ales în ultimul deceniu.
.
Mă scarpin în cap dezorientat, văzîndu-mă cu mod de gîndire, de vedere singular...
Ce văl se lasă pe ochi, ce omenesc (străin mie) cuprinde - de se-apucă destui a-l pupa undeva, iar în paralel a nu vedea erori precum cele sesizate de mine??
.

Nu-l vreau pus la zid pe tata Kargel, nu-l socotesc tembel (ci destupat, iar în paralel simpatic mie) dar să-i plimb statuia vivantă - parcă-i prea mult pentru construcția mea...

.
Fraților.

Și chit că nu e o treabă a face planuri de viitor.

Să nu vă prind pe la mine, peste vreo 20 ani, cu perii, cu sărbătoriri, cu discursuri.

O să spuneți că-s prea al dracului, pentru a gîndi cineva măcar o secundă la așa tratament... Dar tot mă tem de-așa gîdilături, pen-că românul majoritar are nevoie ca de apă, de statui - vii sau ba.
.



luni, 12 septembrie 2016

Munte. Istorie. Dr. Alexandru Rudeanu

Alexandru Rudeanu a fost un montaniard interbelic, bun cunoscător al Făgărașilor, despre care a scris într-o serie de articole găzduite de Buletinul CAR.
Cu acel prilej el a intrat și în polemica ce angaja la sfîrșitul deceniului patru CAR și Asociația drumeților din munții României (vezi aici, de la pag. 254). 


Despre același, Niculae Baticu îmi spunea că, la vremea guvernării legionare din 1940-41, a condus Directoratul munte din Organizarea Sportului Românesc.



Citind azi Însemnările zilnice ale regelui Carol II, aflu că monarhul primește la 18 aprilie 1940 un grup de legionari dispuși la colaborare, între care 'dr Rudeanu'.

”A vorbit în numele lor Noveanu, care, dintre toți, face cea mai bună impresie, împreună cu Rudeanu”, nota regele.

.



În paralel, descopăr acum profilul realizat de cei de la RoClimb lui Al. Rudeanu:




vineri, 26 august 2016

Istorii. Ridicarea Crucii Caraiman, respectiv cum va fi fost pînă atunci

Acum realizez că frații Țițeica au ieșit pe [Vîlcelul Mortului] la Șaua Mare (1924) înainte de-a fi ridicată Crucea Eroilor...
Și cînd s-au dus pe Brîul Portiței pînă la doi pași de [Creasta Picăturii], adică la 1925, înalturile locului erau goale de mîna omului...
.
Imaginația mea nu poate realiza cum se prezenta Șaua Mare, fără nimic pe-acolo...
(la o adică, lucrurile pot sta și invers: numeroșii montaniarzi antebelici, datorită vîrstei, nu au mai ajuns pe înălțimi pentru a vedea, din preajmă, Crucea ridicată...) 



.
/ Mint.
După două minute, imaginația-mi izbutește a fantasma, cum era Șaua Mare fără Monument...
Avea probabil un șarm al ei..
.
Dacă aș pica vreodată în spiritism, aș căuta personaje care să mă ducă a vedea așa loc, înainte de 1926...
Ziceți că să fiu atent, și să mă întorc de-Acolo, căci nu știu ce belele-s e pe drum...?/
.
Imagine postată inițial de fila Fb RememberBusteni:
PS
Am trecut Vîlcelul Mortului între paranteze drepte întrucît denumirea a apărut la doi-trei ani după acea tură de pionierat...
Idem Creasta Picăturii.

sâmbătă, 20 august 2016

Încerc să mă las de mersul pe munte (care la subsemnatul-i egal cu asudatul prin abrupt Bucegi).
Probabil vor mai exista excepții, solicitat de vreunii ori ba, dar îmi simt finișul carierei.
.
La mijloc e chestie de vîrstă.
Se poate mai puțin fizicește, sufletul e prins mai mult cu altele (nu neapărat eroice, dimpotrivă), așa că-i sănătos a o lăsa mai moale...
.
Nu vă plictiseam cu acestea dacă nu constatam o chestie, pe cînd mă jucam în dimineața asta pe stabilopozii de la Cap Aurora...
Mai exact sesizam sentimentul jocului de acum pe acele pietroaie, și cel de altădată.
Lipsește acum dorul de performanță. Materializat în idei de genul „să ridic cît mai sus ștacheta, de dificultatea deplasării pe aceste obstacole...”
.
De data asta, probabil amorsat de ideea cu lăsatul mai moale în abrupt, am sărit de pe un stabilopod pe altul cu gînd să mă simt bine și atît.
Și-am descoperit siguranța, riscul de-a pica (fie și-un metru-doi, dar prost...) fiind mai redus. În paralel, a rămas plăcerea deplasării prin locuri interesante.
.
Și iar îmi fuge mintea la vorba lui J.J. Rousseau: „Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn...”.
.

PS

Poate vreunul îmi va arăta obrazul: „Bine, domne, tocmai dumneata, care ne-ai făcut capul mare de minunății munte, dezertezi atît de mișelește...?”.
.
Una la mînă, nu aveam idee la vremea acelor letopisețe de așa abandon (altminteri parțial)..
După cum, nu ai idee ce-ți aduce viața pe tipsie...
.
Îmi voi aminti cu plăcere turele montane, dar a dispărut visul (deseori inconștient) de a reveni în cutare ori cutare loc. Foarte probabil ca excepțiile ce vor rămîne să întărească regula.
.
De pildă, paaarcă mă tentează în acest moment a mai trece vreodată prin finala Rîpei Crucii, din Moraru.
Dar e pe aici, în așa lălăială, ca și cum ai sta cu mortul neîngropat. Mai bine e a-l duce frumușel la locul lui și a-ți vedea de restul existenței.
.

Finalmente, fac precizarea că-s nemăncat, nebăut...
.
„A se slăbi, coane Ordene...Poate să-ți sosească la frîie vreun filon interior (ăla doritor de afirmații precum mai sus) care peste un ceas ori o zi să lase locul altuia, de sens contrar... Nu trebuie neapărat să pilim ceva pentru a ne sosi idei revoluționare”
.
Și dumneata ai dreptate.
Deși, o idee care a apucat să țîșnească își va aduce și alte surate pe scenă, în timp. Și modificarea cu pricina are șanse mari a fi realizată, finalmente.

sâmbătă, 6 august 2016

Brîul Aerian, toponimie



Nu mi se pare o treabă ok, ce-a făcut Mircea Săndulescu (alții de la editura România Pitorească nefiind în subiect) la reeditare „Amintirile unui alpinist”, acum vreo doi ani.
.
El a corectat formula din ediția întîi a cărții, unde autorul Niculae Baticu uzita „Brîul Aerian”, și nu „Brîna Aeriană”.



Dacă d. Săndulescu dorea a susține varianta pe care - vorba aceea - a apucat-o / a deschis ochii pe ea, putea s-o facă pe cont propriu.
.
A corecta acolo lasă impresia că „Brîna Aeriană” era o formă agreată de înaintașul nostru. Or acesta din urmă (preluînd altminteri de la Radu Țițeica) își avea optica sa asupra termenului de 'brîu' - cingătorile îndeobște ierboase care se plimbă pe trupul Bucegilor/munților.
.

PS

Oare o fi fost extinsă la întreg spațiul locuit de conaționali, acea denumire?
E posibil, dar în același timp e posibil ca muntenii să fi botezat diferit lucrurile... Că totul s-a uniformizat apoi, nu schimbă datele problemei.

vineri, 5 august 2016

Crucea mică, de lîngă cea mare - a Caraimanului...



Am revăzut ieri, în preajma Crucii de pe Caraiman, o surată mai mică a acesteia.



Simpatiile...
(cazul meu spre persoana amintită pe acel mic monument)
... nu întreabă prea mult cînd te năvălesc.


De fapt, pot 'mirosi' în dînsa o pasionată de munți, dublată de suficient bun simț pentru a nu-și trage ce hardughie funerară. Cu lăcrămosul text cuvenit - și întîlnit în atîtea locuri.
.
Bon.
Am mai scris la un moment de mica cruce, iar în paralel am explorat întrucîtva cine fu persoana.
Dacă tot am revăzut ieri locul, am mai dat un search pe fabulosul nost' internet și am dat de poza asta.



Soțul dînsei, Nicolae Trohani, fu personal important în SSI.
https://ro.wikipedia.org/…/Serviciul_Special_de_Informa%C8%…
.
http://www.historia.ro/…/relat-rile-unui-martor-ocular-ziua…

.
Cu așa fleacuri își bat unii capul!




PS

Unde aș lăsa eu vorbă a-mi fi pus așa remember. ?

Mai timid/nesociabil aflîndu-mă (și făcînd abstracție pentru locul de acest gen tot meditat, din padina Rîpei Zăpezii), parcă la intersecția Brîului de sub Streașină cu valea Spălăturii mi-aș zări așa plăcuță. Fără cruce.
Probabil doar numele, eventual anii între care am respirat sub soare.
.
Zic și eu, nu dau cu parul.

Valea Spălăturii, fleacuri.



Amuzament de seară, pornit de niște comentarii foto valea Spălăturii, din Caraiman (pe fila unui amic).









„Ce chestie, peste cordelina aceea (și pitonul aferent) au stat zăpadă, cu tonele, de 32 ori cîte șase luni ..

Aș inventa odată un interviu cu o așa 'familie'... Cum îi fu viața de cînd niște ticăloși le-au implantat deasupra acelei săritori, a Bolovanului...


Și măcar de le-ar fi mîngîiat vreunii cu privirea des, în răstimp... De unde?! Dacă trec 3-4 inși pe vară, pe-acolo...”







miercuri, 3 august 2016

Albișoara Brîului (fie și cam pe sărite), 1994.

Tură cu Dan Nichita. Aproximativ pînă la Conflictul Albișorică-Răsucită, adică unde ultima o zgornește pe vecină mai la est.
Acolo noi am trecut în Albișoara Brîului.
Mă credeți sau ba, nu mă dau deștept cu aceste imagini. Ci pur și simplu execut un gest de care eu nu am prea avut parte. E vorba de-a vedea imagini din abrupt, luate dinainte de-a ajunge eu pe-acolo.Minus pozele (altora...) pe care le am din interbelic, mi-au ajuns rarisim vreunele din ochi, cu oameni asudînd pe vreo vale.
Deși teoretic, vreun altul colindînd înaintea noastră taie pretenții (in)conlștiente de primul și cel mai tare pe-acolo, mi-ar fi plăcut grozav să văd cum arătau cei care m-au precedat pe diverse drumuri de abrupt.
Știam traversarea dintr-o explorare solitară anterioară... După ce descoperisem cîndva ceea ce am numit Brîul Gemenelor (în stînga / est de Albișoara Crucii), m-am îmbătat cu ideea că or exista și alte cingători faine pe-acolo.
Întîia dezamăgire: B. Gemene se întrerupe (pentru alpinistul modest, barim) către A. Brîului.

Ochisem (din Circuri V. Albă) însă ceva asemănător mai sus, pe același piept de piatră. Pe acela îl vizam, cînd am trecut din Albișorică în A. Brîului.
El e e nițel mai jos, în bazinul ultimei.
Am mers pe el pînă într-o muchie, unde fu cam cu hău pentru gustul meu. Știu c-am plecat dezamăgit cît și revoltat, că Să le ia naiba!...

Apoi am coborît pe fir, pînă în Brîu Gemene. Fură vreo două săritori, coborîte în rapel, cu vechea-mi cordelină parcă (nu aș vrea să se creadă că azi, după niște mulți ani, aș mai fi la fel de dezinvolt, în mișcări pe teren, respectiv idei...).

Revenind la traversare, de la acel nivel (și într-o zonă nu foarte adîncită, patrie a spălăturilor) iau naștere două brațe. Am simțit că-i mai de treabă cel din dreapta / vest. Nu am avut mari probleme în avans... La un moment dat am simțit nevoie să luăm ceva brîuri (care apar abia la astă altitudine) spre stînga, să dăm ochi către vecina A. Crucii, respectiv Monumentul Eroilor.
Am ținut-o tot așa inclusiv peste firul A. Crucii, răzbind în Creasta Picăturii, evident nu departe de Cruce.

Aaah, frumoase vremuri, frumoase locuri!


**

La prima-mi tură în zona A. Brîului, nu a fost ceva din categoria chitit s-o urc (mai ales că eram singur...), cît după țițeiciana curiozitate, „Pe aici ce-o mai fi?”...
Văzusem că poate fi conturnată lesne spălătura pe care o face acea vale la confluența cu Alba, în condițiile în care observasem în general că pe acel flanc al văii-mamă nu e vreun zid, ci destulă vegetație (eu unul îndrăznesc să spun că așa-numita Prispă a Văii Albe continuă pînă la Verdeață...).

Parcă era ceva zăpadă (era 1989) mai încolo, dar s-a avansat lesne. Pînă la o săritoare, un fel de mic zid.
Cum zăpada pe care mă aflam permitea, m-am angajat în ocol pe flancul din stînga, pe unde am urcat fără mari probleme pînă în Brîul Hornurilor.
Nu-l vizitasem de multișor (interesat mai degrabă de ptărunderile directe, via albișoarele dinspre est), dar tot am preferat a explora teren necunoscut, și anume prin dreapta fiorosului canion pecare-l căpătase valea unde mă aflam.

S-a putut urca fără necazuri pînă la brîul superior, numit de cineva al Gemenelor (chit că legătura directă cu Prispa din Creasta Picăturii ce dă acest nume de cvasiimposibilă din această zonă). 

Este și locul unde aveam să-l invit în tură pe Dan Nichita, la 1994.


Mai jos, la punctul ceva mai delicat din Brîu Gemene, imediat în apropierea talvegului  Albișoarei Brîului.


Dan, după ce a trecut din bazin A. Brîu în acela, infinit mai puțin adîncit, al Albișoricii.
Colțul din spate, de care uneori evit a pomeni prin relatări ori poze, ca să nu se zică a poseda obsesii de simboluri falice, poate-ar merita un nume... Evident, nu unul pentru a ne afla în treabă...

Aici, probabil imediat deasupra săritorii Albișoricii de deasupra B. Gemene, care se ocolește din dreapta.


Eu, vedere pare-se tot de acolo, către  Coștila Blidului...


Pe atunci, oricîtă bunăvoință foto a-i fi avut, nu trăgeai poze cu în ritm mitralieră. Deci drumul pînă la loc traversare în A. Brîului a rămas neimortalizat...



Fără să am pretenția unei memorii perfecte, inițial (1989) mi s-a părut că singur mod de-a atinge - din creastă - un brîu care conducea în fir a fost prin intermediul unui rapel. Ulterior, am descoperit că acel brîu inferior e continuu, și nu întrerupt cum părea la vederea inițială.
Văd că aici am făcut rapel.












  
Deci, ăsta e brîul pe unde se poate intra în A. Brîului, dinspre vest, pe la un 2150 m alt.


Aici, Dan în apropierea creastei Brîului - Crucii.




Unde știam că se vede inedit Crucea Eroilor, mai exact apare cîte un piiic, privitorului.



 


 



Panglica Brîului Mare al Caraimanului.
Atîta doar că de acolo ne vom îndrepta direct spre sud / vale.



Un ochi spre locurile dragi de la obîrșia comună Secii și Spumoasei.


Începe să apară în vedere o zonă mai destinsă a Vîlcelului Cuminte (nu că dumnealui ar fi în răstimp foarte rău...). Unde-s doi bolovani pe stînga, motiv pentru care, pentru uz propriu, le-am zis Babe
La vremea aia nu bănuiam dezvoltarea pe care o va lua putința de a publica, via tipar ori (mai apoi) net.



Dacă nu identific cel mai fericit toate imaginile de pe aici, rog știutorii locurilor a mă scuza...


Probabil apropindu-ne de locul Babelor.
De aici pleacă spre NE un brîu, imediat inferior celui care duce în Șaua Mortului.
Zona a fost cercetată, în paralel dar parcă un pic mai amplu decît mine, de Dan Oprescu.





La acea prispă cu Babe...






În ciuda egalității de altitudine, noi ne aflăm pe un brîu inferior celui al Portiței. Că veni vorba, cel pe care ne aflăm are ceva probleme, cînd merge către vest (adică în sens opus).


Ne pregătim de continuarea coborîșului.




Mai jos, probabil imediat în aval de brîul Portiței.
Locurile îmi erau străine, dar nu intuiam a întîlni probleme insurmontabile vreunui rapel (observasem locurile și din telecabină, anterior).



 





Într-un loc, am găsit cuvenit a coborî cu frînghia (admiteți acest arhaism, fii ai mileniului III...). La urcuș pe acolo, peste cîțiva ani, nu am mai sesizat locul...