duminică, 17 mai 2015

/ MUNTE / Informații istorice și interesante, de la Marian Anghel


MARIAN ANGHEL a fost membru al Clubului Alpin Român, inițiind o secție a acestuia în orașul său de reședință din anii 90, Galați.
În această calitate, a ținut să mă invite prin 1999 la un festival montan, în urbea de pe Dunăre, unde am vorbit despre unele file ale istoriei montane, plus expus unele imagini. Cu acest prilej l-am cunoscut și pe Marian, și ce construise el - de pildă, un panou de cățărare (facilitate care nu era atunci pe toate drumurile).


Nu ne-am revăzut, dar am schimbat numeroase mesaje pe mail, în special legate de istoria mersului pe munte la noi.
El a înființat Grupul de Istorie Alpină, care poate nu strălucește, dar vină este inclusiv a unuia ca mine...
Și era să uit de revista „Alpin Info”, a pomenitei secții gălățene, care a punctat mult mai multe numere decît „Muntele” asociației-mamă...


S-a întîmplat ca Marian  să intre în dezacord cu secretarul general al CAR, Eugen Popescu, situație soldată cu retragerea sa din club, fosta secție pornind o existență independență.
La un moment dat, fără să cunosc exact momentul, Marian s-a stabilit la Brașov, pentru a fi mai aproape de munte.
În timp (și între altele), a purces în ceea ce el numește „ghidăria” de munte, iar finalmente a fundat împreună cu alții o asociație de ghizi montani.





Despre această din urmă echipă ne-a vorbity acum cîteva zile, la cercul de turism de la Casa de Cultură Friedrich Schiller (animator, Mihai Cernat).









Expunerea  i-a fost mai mult de cît interesantă.
Ne-a vorbit despre acea asociație de ghizi, despre afilierea ei internațională, dar și despre istoria domeniului, la noi.
Cu acest prilej, mi-am dat seama că Marian se află departe de a fi abandonat cercetările personale legate de istorie! În context (sper să nu vă amuze fleacul!) ne-a adus o fotografie a unui cabanier anterior neștiut vizual, Ion Stănilă. Mai exact cel care a fost primul îngrijitor al Casei TCR Omul.
Și nu numai atît!
Ne-a vorbit că, în urma discuțiilor din localitatea de baștină a lui Stănilă, a fost nevoit să refacă tabelul genealogic al neamului Stănilă (cabanieri din tată în fiu!), anterior pus la punct de apreciatul înaintaș Niculae Baticu.

La solicitarea mea, Marian Anghel a avut amabilitatea să-mi trimită poza solicitată, plus o alta, a unui înaintaș.

Îndrăznesc să găsesc interesantă întreaga lui scrisoare.




 

„ /.../
Eu tocmai m-am intors de pe munte.
Dupa prezentarea din Buc. am plecat imediat la Brasov, pentru ca a doua zi (vineri) am avut un grup cu care am facut un traseu mai putin cunoscut/popular: traversarea din Azuga in Cheia, peste muntii Neamtului si Grohotisului.
Doua zile faine, prin locuri pustii cu dormit in bivuacuri improvizate prin padure si in stane (am fost fara cort).
Vremea a fost mult mai buna decat se prognoza - alerta de furtuna. Ne-a plouat zilnic doar dupa amiaza tarziu si noaptea.

Atasat iti trimit doua poze cu fam. Stanila.
Una este cu Ion Stanila jr., sotia cu copii - fost cabanier la Malaiesti (SKV) dupa ce a murit tatal sau in accidentul din Bucsoiu.
El a murit pe front in 1916. Are cruce in Cimitirul Eroilor din Rasnov.
La cabana a ramas sotia lui Paraschiva cu copii. Ea a murit in 1938 parca (mormantul este in cimitirul romanesc din Rasnov).


A doua poza este cu Ion Stanila al treilea (1901 - 1962) - fost cabanier la Omul (TCR) pana prin 1945 (nu stiu anul exact).
 
 
 
In cartea lui Baticu scrie gresit ca el a renuntat la cabana prin 1940, insa fata lui (cu care am vorbit direct, acum are 81 ani) mi-a spus ca ea se juca la cab. Omu dupa razboi, cand tatal ei inca lucra acolo (are si poze).
I. Stanila al treilea este ingropat la un loc cu mama lui - Paraschiva si prima sotie (Maria - mama persoanei cu care am vorbit eu) in cimitirul romanesc din Rasnov.

Poza este in fata cabanei Omu in anii 30 impreuna cu prima sotie (a murit tot in 1938 o data cu mama lui - Paraschiva de la Malaiesti) si primul copil din cei trei (inca doua fete) - Ion Stanila al patrulea.
Mai tarziu s-a recasatorit (dar fara copii).

Ion Stanila al patrulea a fost cabanier la Malaiesti in anii 50.
A murit in anii 2000.

Ca o curiozitate.
Fam. Ion Stanila a fost pur romaneasca, dar a lucrat pentru sasii transilvaneni (SKV) mai multe generatii .
Se pare ca influenta germana a fost pana la urma decisiva: Ion Stanila al patrulea s-a casatorit cu o sasoaica din Rasnov, cu care a avut o fata. Ea a murit recent (2011 parca) intr-un accident auto stupid (intr-o parcare).
Tatal (Stanila al patrulea) si ulterior fata au fost ingropati de comunitatea germana in cadrul cimitirului sasesc din Rasnov.

Inca nu am identificat mormantul lui Ion Stanila senior (cel din Bucsoiu) despre care se spune ca a fost ingropat cu fast, in cadrul unei ceremonii SKV.

De asemenea, nu am explorat aproape deloc filonul fam. Stanila Gheorghe (cabanier la Malaiesti - a urmat-o pe mama lui Paraschiva) si fratele lui Ion Stanila de la Omu.
Acesta a fost arestat de comunisti in anii 50, pentru ca aduna manifeste legionare (anti-comuniste) aruncate din avion.

Baiatul lui - tot Gheorghe, a iesit la pensie cabanier la Izvoarele in anii 80.
Acest Gheorghe jr. a avut doi baieti - primul fiind tot Ion Stanila (primar al Rasnovului in perioada comunista). 
Acest Ion Stanila comunist a avut copii - primul baiat fiind tot Ion Stanila (cel care acum are carciuma din Rasnov).

duminica faina,
Marian

PS: in cartea lui, Baticu face confuzie intre Ionii Stanila si sare peste o generatie.

Eu m-am lămurit cum stă treaba cu fam. Stanila după ce am stat două zile la povești cu fata lui Ion Stănila al treilea - cab. Omu (respectiv sora lui Ion Stănila al patrulea - cab. Malaiești) si cu Ion Stanila actual - cel cu carciuma din Rasnov (nepot al lui Gheorghe Stanila - cab. Izvoarele).
Impreuna cu ei, am reusit sa fac arborele genealogic al acestei familii importante din istoria Bucegilor.



Întîmplător, am copiat cîndva de la nea Baticu o poză a acestuia cu Gheorghe Stănilă, cel de la Poiana Izvoarelor.
Prin 1982 îl știam din revista „România Pitorească”, unde îi fusese luat cîndva un interviuLa scurt timp a lăsat cabana unui tip pe nume Tătăroiu (pe care subiectivismul vîrstei mi l-a decretat antipatic).



 Nea Baticu e în stînga, cabanierul de la poiana izvoarelor în centru, cu soția.




PS
În completarea interesantelor scrise despre familia Stănilă, reproduc un pasaj din „Vraja Bucegilor”, de Nestor Urechia:


"Pă­­zi­to­rul, Ion Stănilă, este lipsă, fiind plecat la Rîşnov, după merinde [...] Pa­ras­chiva es­te o matroană trupeşă, la faţă măr copt, cu ochi rîzători, icoană a celei mai în­flo­ritoare sănătăţi. Liota de copilaşi agăţaţi de fusta ei nu o împiedică să-şi vadă de tre­buri, adică o gospodărie în re­gulă: găini, porc, vacă [...] Îndată ne pu­se la dis­poziţie, pentru la noapte, odăiţa de lîngă bu­­cătărie și, pînă una-alta, pe un preţ foarte modest, nişte cafele cu lapte «à la Viana», gustoa­se [...] La ma­sa de seară ne ospătează împără­teşte lelea Chiva: unt, smîntînă, mă­mă­liguţă, ouă, pui fript. Zău aşa, nu te-ai crede în creierii munţilor la 1 600 metri altitu­di­ne..."
Relatarea este datată iulie 1913.

marți, 12 mai 2015

Continuare O zi de la finele lui 1988




Rămăsesem la isprăvile de viață ale colegului meu pompier, de la Intreprinderea de Sticlărie București, și anume nea Costică Chirițescu.
Nu era din start un neica-nimeni... Născut în 1934, făcuse liceul la „Mihai Viteazul”, unde apucase scandalul unui sabotaj cu incendiere a unor acareturi comuniste, operată de niște elevi mai mari - ce s-a lăsat cu arestări. Tînărul Chirițescu nu știu de-a fost implicat în așa ceva, dar ignora rugămințile tatălui (pare să fi fost un om mai domol) de a evita drumuri periculoase politicește. A nimerit încă cîteva zile la un arest, unde un mai vîrstnic îl îndemna să țină minte ce vede, ce se petrece în jur. „Voi sînteți tineri, poate veți apuca ieșirea din nebunia asta... Eu nu cred că mai prind...”.
Nu mai știu cum a apucat să iasă curînd, poate a fost vorba și de vîrstă - 17 ani.

Cred că a fost un hedonist, chit că educat și cu măsură în viață. Alcătuise scenarii umoristice, despre care spunea (nu am motiv a nu-l crede - cu minciuna nu l-am prins vreodată!) că a trimis unul și lui Louis de Funes.
Avea nenumărate cunoștințe, între care un tip cu nume polonez, care avea ca ginere pe un alpinist român cu faimă, Emil Fomino. Nu se agreau cei doi foarte mult, dar se respectau sincer!

 La un 1 mai 1986, revenind de la munte, îl nimeresc pe culoarul aglomerat al unui accelerat. Era cu o tînără, cam rurală și de vîrsta mea. Peste puțin timp aud că s-a căsătorit cu ea, cuplul avînd trei băieți în foarte puțin ani. Mi-e foarte greu aici să nu văd o trecere a holteiului nostru de la un tip de mamă, la o alta, cea inițială dînd semne de isprăvire a benzinei existențiale bănui...
A ieșit la pensie în 1996 și mi-a fost tare searbăd anul în care am mai rămas și eu la fabrica/firma cu pricina.

De mai jos, ștafeta persoanelor speciale este preluată de Cornel Mirică. cel din stînga
 

Sper să nu vă deruteze atitudinea, figura lui de mai sus.Nu l-am văzut vreodată măcar amețit, în condițiile în care veștile despre făcutul lat al vreunuia ori altora, în Sticlărie, se țineau lanț. Și au cuprins inclusiv pe subsemnatul, cu o fază la care - a doua zi - mi-au relatat amici de încredere că pornisem să fac instrucție militară cu unii mai tineri! Asta de bine ce, gradat aflîndu-mă în armată, nu zisesem măcar vreun „Culcat!” cuiva („Drepți” voi fi zis, de formă, la vreun apel pe care-l prindeam seara în unitate...”

Cornel era Scorpion, însă unul mai mult decît amabil. Am fost amici buni, el matur și calm, eu neisprăvit și incontrolabil.
Ne-a mirat pe toți că stătea acolo, cîtă vreme trăda o minte mult peste media locului, iar mamă-sa era secretara șefului de partid la Uzinele „23 August”.
Era interesat de fotbal, dar stelist moderat aflîndu-se. Ela ducea micul „Sport” la serviciu, cînd se dădeau meciuri de fotbal.

Nu știu să fi avut vreun dă-te-mai-încolo cu cineva, în toți anii cît l-am avut coleg.
La el acasă am avut primul contact cu muzica cea clasică, în persoana „Anotimpurilor” lui Vivaldi.

Era AMC-ist, cu cămăruța lui cu echipamente (uite-o mai jos).
Avea o Skodă, de la părinți, și mai ieșeam, de pildă la Cernica. La rîndu-mi, l-am dus odată în Valea Seacă a Caraimanului, unde pentru că ne-am mișcat mai încet, ne-am oprit urcușul după Săritoarea Mare din canionul inferior.
O bomboană de om, cu care puteai discuta multe - întîmplător diferite de gama preocupărilor unui Costel Chirițescu. Pentru mine, așa ceva era aur, avînd două surse de băgat la cap.

La un moment dat, amicul meu cel foarte de treabă a dispărut. Am aflat după ceva timp că a fost luat în armată, chit că avea vreo 25-26 de ani (era leat 1961). pasămite făcuse stagiul TR, dar apoi nu terminase facultatea, așa că i-ar fi impus executarea diferenței pănă la stagiul trupeților. Mi s-a părut un pic ciudată tărășenia, mai ales că făcuse lunile restante în personalul arestului Comenduirii București.
La 22 decembrie 1989 nu a mai venit la serviciu, lipsind vreo trei zile. Nu știu cum au comentat alții, dar eu am privit tare curios sincopa - legînd-o inevitabil de activități oculte. Nu mai știu cum a justificat intervalul.
La puține luni a plecat, zicea el că la „Policolor”.
Mai ales după ce am citit studiile mai recente despre revoluție, îl bănui (nu cu multă încîntare altminteri) pe Cornel de a fi fost între acoperiți, mai exact între hibernați, asta în condițiile în care situația acestora în anul 1989 e diferită de acea de azi.

Îmi pare rău că nu pot evita aceste amănunte privind un foarte stimabil amic.

Domnul de lîngă noi (adică și de lîngă Cornel, deasupra era maistru în secție, mai exact a Întîia, în condițiile în care mai existau vreo două-trei, dar nu lucrau decît un schimb)


În spatele capului meu este un afiș făcînd trimitere la un drecret al stăpînirii faimos în epocă, 400 per 1981, cu sancțiuni drastice împotriva consumului de alcool la locurile de muncă periculoase.
Nu știu să fi fost sancționat vreun muncitor, chit că se făceau dese și amenințătoare trimiteri la el...


Cornel Mirică.
Își cumpărase - prin 83 - casă pe Titulescu, și era căsătorit cu Doina.


Eu, tot în spațiul AMC.


De mai jos, pe același film.
Am făcut o vizită unui amic.
Am uitat și de numele lui, și unde stătea - dar aș putea acoperi iute lacuna, cu un ochi în jurnalul personal al epocii.
L-am cunoscut la munte, mai exact în partea inferioară a Văii Seci a Caraimanului, unde ne aflam solitari ambii, în acea zi de august 1988.
În Poiana Mare ne-am despărțit, eu voind morțiș să urc Vîlcelul Uriașului. Ne-am reîntîlnit în Brîul Portiței, unde l-am invitat să urcăm Spintecătura.

Apoi, în săptămînile următoare, au demarat mai multe ture frumoase, amicul fiind un un însoțitor montan. mi se pare că am urcat și creasta Coștila Gălbenele.

 

A venit iarna și, implicit am sistat ieșirile.
Curînd mi-a spus că s-a îmbolnăvit, nu mai țin minte exact dacă de hepatită.

I-am făcut o vizită la un moment dat. Doamna din imagine e soția lui.
Nu l-am mai întîlnit de atunci.

A, era să uit!
După ce ne-am cunoscut, în acea tîmpită penurie alimentară a epocii, s-a oferit să-mi mijlocească cumpărarea de salam... El era inginer la betoniera din Barajul Dunării, Balta Albă, și nu știu prin ce dedesubturi bufetul lor de incintă primea mezeluri, cam o dată pe săptămînă și la prețuri rezonabile.
Așa că mergeam acolo, unde pachetul era deja făcut - eu neavănd vreo treabă cu sudoarea muncitorească a inerentei cozi. Că tot mă aflam acolo, mai schimbam o vorbă. Un tip serios, reținut în măsură rezonabilă.



Doamna croșeta.
Și aici, precum la Mirică, un apartament pus la punct - pe cît își putea permite cineva în epocă.


ȘI REAPAR COPIII MEI.
Mai exact primii doi, căci al treilea mai avea de așteptat vreo 12 ani...


Dan studiază un catastif, Gabi tasteză la mașina de cusut mecanică.
La a cărei cumpărare ambii au avut un aport, fie și statistic.

În 1987-88 voiam să public „Sus la munte...”, mai exact ce încropisem pînă atunci (am mai dres-o și forma finală a fost decretată de mine în 1992). Dar la editură era nevoie de text dactilografiat! Mi-a fost propusă de un bucureștean oarecare o mașină, pentru 4000 de lei. Un salariu la nivelul meu era cam la 2800...
Pînă una-alta am pus bani deoparte...


La un moment dat, aflat la Brașov, văd una într-o Consignația. Și 2200 lei!
Bani ioc.
Așa că merg la București, să iau.
Și revin peste două zile. Pentru că tot ieșeam, pe un drum ușor copiilor, am zis să-i iau și pe ei, la plimbare.
Ajung sub Tîmpa. îi las pe băieți la dl Lehmann (vizavi de care se afla acea Consignația) și mă duc la ușa acelora. Urma să se deschidă în cîteva minute. Înaintea mea, client, un tip.  VOIA EXACT ACEEAȘI MAȘINĂ! Și ajunsese înaintea mea!!
Ca naiba!

O va și achiziționa!
Atîta doar că mai era una, pe raft (Ardealul avea inevitabil legături mai ample cu abundentul Vest...). Ceva mai scumpă, dar și mai bună.
Dar nu-mi ajungeau banii.
Nu aveam cine știe ce relație de încredere cu dl Lehmann, dar s-a oferit să-mi împrumute (parcă) 200 lei.

Așa că am plecat curănd cu trofeul.
Căruia, suit în tren, îi încercam nerăbdător tastele. Era o mașină și frumușică, marca Erika.

Regimul lor nu era deloc simplu, înainte de 1989. Parcă am dat de vreo două ori așa numită probă de scris, la miliție, dar procedeul ajunsese deja o parodie - față de 1983, cînd scandalul Radu Filipescu re-impusese (peste decenii) reintroducerea înregistrării mașinilor de scris la miliție, cu depunere anuală de scriituri-probă.
Am mers și eu cu nea Nae Baticu plus doamna (era pe numele ei mașina, el fiind pătat cum era...), în 1983. Lume, în sala de așteptare, fiecare bătînd la mașina personală textul cuvenit (cu fraze propgandistice).
În ultimii doi ani comuniști luai de la miliție textul, îl copiai acasă și duceai doar foaia...


Aici, se face lectură de reviste franțuzești „Pif”.



Gabi, proaspăt școlar, îi silabisește lui Maia dintru-un abecedar.


Zău că nu-s aranjate pozele, în sensul că am dat de-azvîrlita cu vreo jucărie și i-am pus cu forța cartea aceea!




Cu speranța că ați petrecut momente plăcute alături de aste vechi clipe ordeniene,
vă rog să primiți asigurarea întregii mele considerații...

VECHI. Ultima parte a anului 1988 - personale


REVEDERE, CU OCAZIA SCANĂRII UNOR VECHI ROLFILME, a unor momente din ultima parte a anului 1988.

Deși mă despărțisem de mama lor abia cu vreo patru luni în urmă, cei doi copii ei mei continuau să mă viziteze.
Imediat mai jos, mezinul Gabi, pe atunci de aproape șapte ani.
Fratele său, Dan, e cu un an mai mare. Erau ambii la școală.





Aplecare măricică asupra scrierii și cititului , chit că niciunul nu a făcut carieră pe-acolo.




În același timp, tatăl își admiră figura de bărbat tînăr, iar totodată proaspăt spălat la cap. Eu aveam 31 de ani și probam purtarea de barbă. La care voi renunța curînd, pentru a relua peste un an ideea - de data asta pentru aproape două decenii.
Voiam probabil să par mai matur, mai puțin copilăros.

După cele două decenii de care vorbesc. și la sugestia prietenei de atunci, Tatiana, am revenit la obraz curățel. Mai ales pentru că de acum se impunea să fiu mai tînăr , ca înfățișare...



O mare atracție avea pentru fiii mei, în acea vreme, bunica lor / mama mea.
Remarcați papucii tip păr-de-cămilă.




Pus de țară la cale, pe masa bucătăriei.


TRECEM LA JOBUL TATĂLUI / al meu.
Întreprinderea de sticlărie București,. unde cu onor am prestat ca lăcătuș niște minunați 16 ani.

Cred că sîntem în preajma sărbătorilor de iarnă, mai exact al revelionului.
Loc de vedere, adunare a nouă, celor indirect productivi era la atelierul electric, la colegul Gheorghe Stoica (cel din stînga).

Era de felul lui țigan , de la Gălbinași, dar - cum se întîmplă în zona lor etnică - era foarte bine crescut, corect - cum se prezenta de altfel și nevastă-sa, lucrătoare și ea în fabrică, parcă la așa-numitul Șlefuit. Gheorghița era ea. Aveau patru copii, bănui la idem la locul lor.
De vîrstă, Gică va fi avut ici vreo 34 ani.
În față, mai în vîrstă, cetățeanul de la AMC, un loc de muncă de unde se supravecheau aparatele de măsură și control, plasate îndeobște pe cuptoarele ce nășteau și făceau posibilă prelucrarea sticlei.



Cred că-i seară de revelion.
În atelierul lui Gică.
Maistrul schimbului se ocupă de masă.
Îndeobște nu umbla la costum, dar nu se lucra în acele zile la cuptoare, respectiv acestea din urmă erau doar menținute la temperatura, fără alimentare cu material 


Apar și eu.
Care eu se ocupa la ISB de stația de oxigen.


Cel din stînga este stivuitoristul. Regret, dar unora le-am uitat numele...
Văd acum și un televizor pe acolo, pot bănui că era „Sport”-ul lui Cornel Mirică

Fără îndoială era revelionul (am avut ceva dubii, căci altminteri la 12 noaptea programul se afla încetat, de vreo două ore).



Domnul din dreapta era inginer, armean de felu-i. În acea noapte, ofițer de serviciu.
 

În stînga, Valentin Vida, mecanic în secție, aceea cu cuptoarele de sticlă. De felu-i de la Bacău, cu vreo doi ani mai mic decît mine. Băiat pașnic. În dreapta, cu echipament de blană, era un tip nițel invalid, care activa la poartă. Avea și ghinionul de a-i fi drag alcoolul.



Un exemplar mai mult decît aparte este domnul pe care-l extrag din imagine.
Este Costel Chirițescu. Dacă în acei ani asipram ca un burete dinspre nea Nae Baticu, ceva asemănător - realizez acum - se petrecea și în preajma lui nea Costică
Care se afla școală nu doar de cunoștințe livrești și de viață, dar și în al unei oarece dezinvolturi prin societate.
Era pompier, iar anterior se aflase șofer. Ceea ce nu-l împiedica să se adreseze vreunui tip de la TESA (adică Tehnic-Economic-Salarizare (parcă)-Administrativ): „Ce mai faci, inginerule...?”

Era un bon viveur, mult prieten cu cărțile.
O mare figură.
Cu el am avut inițial un diferend de opinii, unde aformam că școala mi se pare o tîmpenie, în sensul că-mi par utile doar limba română („Să nu spunem e multe...!) și matematica, să putem aduna la prețuri. „Dar muzica?? La ce moaș-sa îmi folosește mie așa ceva?” - se revolta eternul nihilist din mine.



Precum mama, a folosit expresia „cu dumneata nu o poate scoate lumea la capăt!” și s-a dus într-ale lui. Nu mi-a purtat pică.
Îmi plăcea să-l ascult, cu credulitatea neștiutorului inițial, realizînd mai apoi că mai vîrstnicul mai și exagerează. Altminteri, a avut o vorbă pe care am luat-o ca banc, pe la 1984. Și privind pe un Ceaușescu de care ne săturasem pînă în gît, și noi. „Nu a duce anul, ce aduce glonțul!”
Era destul de slobod la gură, cel puțin între apropiații din fabrică. la el am auzit prima dată vorba de „idiotul satului”, lipită lui Ceaușescu.

Multe am auzit la nea Chirițescu, mai ales la schimbul de noapte. Între care un dialog, auzit la niște foarte tineri de pe strada lui, pictor Ion Andreescu. Vreo 14 ani aveau junii. Îl reproduc drept contrargument pentru inevitabilii tip ce plîng cumințenia de acum 30 de ani.
Un tînăr, în situația cu pricina, spunea unei fășnețe cum că practică sex anal, ca să nu rămînă gravidă. La care aceea: „Da, mi-o trag [acolo], dar cu tine tot nu mă [...] Sîc!”



Altminteri, chit că nu era de zodie supus al lui Venus (parcă Berbec se afla...), ale Erosului îi treceau foarte des prin cînd.
Paradoxal, nu era nici crai, nici încurat - chit că era foarte dezinvolt cu femeile. Va fi contribuit la asta faptul că  era cumva fils a maman, în sensul că un tată (de bine vorbit) i se prăpădise poate devreme și se complăcea să-i aranjeze mama de-ale casei. Iar el să umble pe la tîrguri după lucruri aparte.
Mi s-a părut un tip, cum a fi zis Bacalbașa (a cărui formulă o reproduc poate des). În poză avea vreo 54 de ani. Așa strîngere menghină de mînă, ca la el, nu am mai văzut! Nu era un violent, dar folosea uneori zîmbitor expresia: „Dacă nu ești cuminte, te bat...”, inclusiv șefului lui, Ilie Șocherel.

   (va urma)
vezi continuarea, aici.

luni, 11 mai 2015

MUNTE. O tură 1984, octombrie

DE FAPT, SÎNT DOUĂ TURE.

Mai exact, am pornit să sui Valea Țapului (Coștila, Bucegi), cu amicul Gigi Buzoianu, iar acesta avea tras trei sferturi din filmul său...

Filmele sînt chestiile de la care pleca realizarea de fotografii. Erau din celuloid, impuneau să nu vadă lumina oricum, iar după ce erau expuse prin obiectivul aparatului foto aferent mergeau la așa-numita developare, iar ulterior, filmul negativ rezultat trecea prin procesul de așa-numită mărire, ajungînd imagine pe hîrtie.

Așa că drumul în care apar și eu  ocupă doar un sfert din material, restul fiind dintr-un drum al Gogului pe Adînca Morarului, cu un amic al lui.

Mă uit la G. și văd în el o vîrstă... Aceea cînd te trage ața la așa măsurări cu natura, cu tine...

Pe atunci, la 1984, am sesizat a fi fost categorii clare, în sensul de umbători pe trasee de gradul unu, respectiv alpiniști legitimați care îndeplineau exigențele clubului la care erau afiliați, în schimb avînd ceva avantaje: deplasări gratuite, corzi, cazare la concursuri, titlu sportiv etc.. Care nu erau de colea, în vremi ncînd nu se stătea strălucit cu banii, în egalitarismul socialist.

Foarte rari erau cei interesați de gradul II, respectiv neafiliați care suiau ture de la III în sus (v. Viorel Nicolaescu, chit că și el pare să fi debutat tot în așa-numitul alpinism competițional.
Bineînțeles, spun ce-am observat din unghiul meu și raportat cam numai la Bucegi.

.
Pe Gigi îl cunoscusem cu un an înainte, adus de mai vechiul amic Virgil Ionescu la o tură propusă de mine pe Albișoara Turnului.
De fapt, ne vedeam la trenul de 4 (dimineața) unde ne alcătuiam în grupuri. Uneori ne dădeam întîlnire dinainte la acea garnitură, alteori pur și simplu ne vedeam la peron. Nu rareori, în tren întîlneai montaniarzi necunoscuți, dar ne ghiceam ce hram purtăm și puneam la cale de-un drum prin abruptul Bucegilor. 


De pildă, așa am dat în septembrie 1980 de Virgil Ionescu de care vă pomenii, și-am suit Valea Adîncă (este drept c-avurăm planuri de ture de gradul doi, dar am dat înapoi sub primele săritori ale văilor mai tari din zonă). V. era un camarad minunat, bine dispus și suitor bun pentru turele de gradul I-II, dar venea cam rar la munte. Ba i s-a prăpădit o bunică, ba se pregătea de facultate la seral - spre dezolarea mea. Dar ne-am aranjat totuși de mai multe drumuri pînă prin 1984, inclusiv o coborîre a Crestei Picăturii, respectiv o tabără la Garofița Pietrei Craiului.
În București, m-a invitat o dată (1983) cu nevasta la dans la Casa studențească din Plevnei, altădată am mers tot cu consoartele la Teatrul Mic.
Teoretic, aste notații pot fi considerate fleacuri, dar am deșertăciunea de a crede că merită puse pe hîrtie.

Pe la 2000 am început să ne vedem cît de cît mai des (adică la două-trei luni), dar nu la munte, ci la biroul jobului său - undeva vizavi de Cișmigiu... Nu dau detalii, căci e posibil să lucreze tot acolo. Iar acolo gustam chestii de-alea lichide care se urcă la cap. Spre seară.
Aș minți să mă dau de abstinent, dar parcă amicul meu era ceva dependent de așa ceva - seratele cu pricina fiind favorizate de faptul că și colegii de birou se aflau în horă (eu fiind, cum s-ar zice în media, guest).

La un moment dat, semnele lui de viață devenind rare (e posibil să nici nu fi răspuns la telefoane) m-am înfuriat și-am tăiat amiciția. Am acest nefericit socialmente obicei, să scot din priză ceea ce fapt ajunge a un mai fi amiciție. Asemănător am procedat cu un amic din provincie, care m-a rugat să-l duc prin Umerii Pietrei Craiului. Am fostără, apoi dînsul a mai făcut glas abia peste un an. Cînd i-am explicat ce și cum, și că regret... Fiind un ins totuși de calitate, mai schimbăm mesaje și amabilități pe Facebook.

Revenind la Gigi, el a mers binișor pe Albișoara Turnului, în septembrie 1983. La un moment dat, poate la coborîrea în noiembrie a aceluiași an a Crestei Picăturii, a promis că vine la gară și nu s-a ținut de cuvînt. Dezertarea a impus găsirea unei sancțiuni, împreună cu șugubățul Virgil. Am decis, probabil pe banchetele lui 4005 (trenul de la ora 4 am) ca amicul să poarte numele de Gogul, un Gogu cu articol hotărît.
La un moment dat m-a invitat să-i fac o vizită, nu mai știu exact în ce zonă a Bucureștiului stătea. Stătea cu părinții, amicul fiind burlac (nu mai țin minte dacă divorțat). Am mers cu soția-mi de atunci, Mariana. O casă plăcută.
Cam la începutul lui 1985 s-a căsătorit cu o duduie pe care o știam de pe la munte, fără să fi mers vreodată în grup cu ea. Că veni vorba, amatorii de grad I de care pomeneau străbăteau cam aceleași drumuri, la mare trecere fiind Valea Colților. Parcă în strunga acelei văi am întîlnit-o o dată pe doamna devenită Buzoianu, eu venind de prin alte părți.

Pe urmă Gigi și-a rărit ivirile, mă mai punea Virgil la curent de acest haios (și pașnic) amic. 

În tura noastră pe Valea Țapului de care amintesc aici, am prins pentru prima dată zăpadă, veți vedea în poze de ce înălțime. Moderată.
Nu am avut probleme. În Brîul Mare al Coștilei, am decis să suim și finala văii, acea bucată care mai face doi pași în amontele brîului. Bătusem ceva abruptul Bucegilor pînă în acel moment (pornind mai serios din 1979) dar nu pășisem în acea bucată străjuită de văile Mălinului și Urzicii, spre obîrșia ambelor. Altminteri, mă băgasem pe Urzica inferioară, cu puține săptămîni înainte (avînd alături pe Marius Sevac), din care am ieșit, destul de aiurit, la stînga pe o ramură superioară a Brîului de mijloc.


Detalii despre această finală a Țapului aveam din monografia Dimitriu-Cristea. Fiind locuri relativ cumințele, nu am avut probleme la săritoarea de pe acolo, ieșind curînd la obîrșie. De acolo, o coamă ne-a dus pe direcția Platoului, lacare nu am ajuns, căci am optat trecere pe brîul de Sus spre Mălin. Care se afla plină cu zăpadă, așa că am coborît comod - chit că nu știu de nu a intrat ceva rece în bocanci, parazăpezile nefiindu-mi nici pe atunci vreo minunăție...
Pe coama dintre marile văi amintite mi-a plăcut mult vederea Urzicii superioare, mai exact dantelăria finală, care - unui vehement îndrăgostit de Piatra Craiului, în acea vară - i-a părut asemănătoare cu vederea spre creastă din masivul de calcar amintit. Este drept că ulterior, peste ani, această idee mi s-a estompat, dar îmi aduc și acum aminte tulburarea aparte a asemănării de care vă spun.
Filmul lui Gigi s-a terminat cam odată cu suișul Văii Țapului. Am băgat în aparat (parcă și el avea așanumita Smena, sovietică) filmul pe care îl adusesem eu.

Cum am spus, și pregîtind terenul pentru imaginile... din aval, Gigi și amicul său (nu cred că ne-am cunoscut, altminteri, chit că i-am retușat azi inclusiv firicele de praf de pe chip) au parcurs Adînca, în Moraru.











 



De aici, după imagini luate în dreapta și stînga, cei doi pornesc la drum serios.Întîile probleme se ivesc în porțiunea comună Rîpa Zăpezii - Valea Adîncă, unde nu-ți vine ușor s-o iei pe zăpadă.



Nu sînt un fan al ideii de încălzire globală, dar admit că îndeobște banchiza asta este totuși o raritate în toamnă.


Mai jos, pare să fie a doua săritoare (o a treia ființînd imediat sub Brîul Mare).




Imaginea de mai sus pare în porțiunea de sub Colții Văi Adînci, mai exact între brîurile de Mijloc și cel de Sus. O porțiune frumoasă, cît și spectaculoasă (imediat mai jos, prins în vreo trei săritori, nu ai vreme de ochi în jur).



 Aici pare deja coama ce mărginește spre nord obîrșia Adîncii.


Jos, Colții Văii Adînci, iar deasupra lor Brîul Acelor.



DE AICI ÎNCEPE TURA unde apare și subsemnatul.
30 octombrie 1984. Valea Țapului.







Aș privi doar cu nostalgie unele din aceste imagini ale Văii Țapului, dacă nu aș fi servit o ploaie în vara 2014, în coborîșul - cu destule emoții - acestor locuri, din care am ieșit însă la stînga, pe Brîul Caprelor, în mai pașnica (în acele locuri) Urzică......






Aici pare să fie săritoarea de deasupra Brîului Mare. Are vreo opt metri (știu că, altădată, veșnic tînărul Cezar Jipa a venit prin lateral, pe dreapta cum sui).








 






DUPĂ CUM.
În vizita la amicul Gigi, de care am pomenit.







PS, jenat.
Mărturisesc a fi făcut și poze mai bune pe munte.
Idem developare de filme.



PS2
Căutînd film eu (al doilea, pomenit mai sus) dau de imagini cu proces foto, din comuna primitivă. 

Aici mimez lucrul, căci nu poți fotografia fără lumină, iar aceeași lumină akăbă nu era prmisă în acea etapă, a măririi, de la film pe hîrtie.