sâmbătă, 7 decembrie 2013

/ UMAN / Zic şi eu... Adunate, noiembrie 2013


Cu regretul că nu am mai multe intervenţii legate de munte, pentru majoritatea celor care m-au onorat abonîndu-se la acest blog...



Un fişier .pdf:

Vă mulţumesc anticipat pentru lectura fie şi pe sărite!







duminică, 17 noiembrie 2013

/ VIAŢĂ / Limite, în cazul lui Traian B.



Emisiune TV la Realitatea dacă îmi aduc bine aminte (amfitrion, Dorin Chioţea), cu sărbătoritul cîntăreţ Petre Geambaşu şi fiul acestuia, Călin.
Ultimul relatează la un moment dat că, la botezul fiului Elenei Băsescu, s-a opus interferenţei preşedintelui ţării - şi proaspăt bunic - în 'bucătăria' compartimentului muzical. Mai exact, dacă am înţeles eu bine, Traian B. voia o prelungire a porţiei de muzică populară, însă oranizatorii de profil nu!
Şi a rămas potrivit desfăşurătorului ultimilor.

După petrecere, preşedintele a venit în culise să mulţumească artiştilor, lui Călin Geambaşu adresîndu-i o vorbă neaşteptată. Citez din memorie: "Îţi mulţumesc că nu ai făcut cum am vrut eu".

Cred că e necesara dorinţă de limite a unui copil mic ce inevitabil şade pitit şi în ditai prezidentul ţării.
Nu are cum să nu-mi fugă mintea aici cum i se va fi clădit astă nelimită...
Unii o capătă prin independenţă totală decurgînd din indiferenţă a părinţilor. În cazul lui Traian Băsescu, am impresia că e vorba de o vitalitate care eclipsat mult eventualele limite stabilite de genitorii săi.

Oare de aceea s-a făcut vaporean (şef, se înţelege, la aşa vitalitate!)? Să aibă drept limite stihiile maritime, respectiv să încerce să le sfideze şi pe acele, DOAR DOAR I-OR SPUNE: "PÎNĂ AICI!!" ?


Zic şi eu, şoricel pe lîngă hipopotam...
 
PS
Apropo de poza alăturată: mereu îmi sare în ochi tristeţea aparte a Mariei Băsescu.
Deşi, dacă stai să te gîndeşti, o fi un caz totuşi pasabil în cazul nevestelor de tipi inevitabil furtunoşi, plecaţi cu săptămînile sau lunile pe mare...

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

/ URBE / Recente, de toate..., 12 noiembrie 2013




Multă lume face caz că Ponta e plagiator ori că Voiculescu a fost turnător.
Ori că Antonescu se scoală tîrziu (la bani mărunţi, nici Ionel Brătianu nu era vreun muncitor din zori pînă-n seară...).


Mie aşa manevre, gesturi mi se par pierdere de vreme, dar mai ales de energie risipită în direcţii proaste.
Şi implicit de neinteligenţă.

Omul de rînd (exclud aici electoratul captiv anti cei doi pomeniţi) e indiferent la asemenea "păcate" - şi nu are rost să mai enumăr motivele indiferenţei sale.

Văd că şi d. Băsescu croşeta în ultimu-i comunicat, la greu, cu asemenea acuze, başca formulări gen "Văranul", "deşănţat" şamd.

Zic şi eu, de pe margine...



/ SOCIAL, SUFLET / Două pachete de ţigări pe zi. Şi echivalent.



Un buticar, de la parterul blocului meu.
Cam de 60 ani.


Nu l-am văzut vreodată fără ţigară. Se înţelege că aprinsă şi trăgînd din ea.

Am şi eu compulsii - adică gesturi, gînduri, aspiraţii care ţin să înăbuşe, să atenueze porniri insuportabile din adînc.
Dar tot mă îngrozesc ce va fi fiind în sufletul acelui om, dacă ar fi obligat să lase ţigara.

Valabil şi la alcool...



PS
Am recercetat ce ascund compulsiile mele...
Pînă una-alta, simt că-i imposibil de de suportat, lipsa lor....




/ LAUDELE. La adresa altuia... /


Oftica noastră, că vreunul este aplaudat - fie şi doar de o parte a semenilor.
Cazul lui Ion Cristoiu. "Ce maestru, bre, dă unde aşa ceva?"

(Meditez că mai mult ne oftică laudele, consideraţia adusă cuiva, şi nu neapărat poziţia în sine a aceluia... Un Mugur Isărescu e sus - "prima poci zice!" -, dar probabil nu va trezi vreodată iritări...)

E simplu aici a depista invidia că nu primim noi acele vorbe frumoase. Ba pot şi simţi gustul sentimentului neplăcut, că 'ăla primeşte laude, şi io nu!"...

/ UMAN, ROMÂNESC / Să schimbăm!...


I

"...Şcoala e rupta de realitate /.../ şcoala nu prezinta nici un fel de beneficii... "

Părere absolut personală...
Am nimerit de foarte curînd întrun loc pe care l-am găsit al naibii de neplăcut. O policlinică, fie şi în oarece buric al Bucureştiului, adică Piaţa Iancului.
Spre sinistru.

Totuşi.
Problema nu mi-a fost să mă revolt sonor. Cu atît mai puţin să schimb. Ci să mă adaptez, mai exact să trec pe acolo şi să fără să mă irit, dar şi fără să mă molipsesc.

Este drept că aşa ceva nu e o atitudine de vîrsta a doua, ci de ceva mai încolo...
 


II



"e mai comod sa ne resemnam si sa ne acceptam neputinta, decat sa ne asumam rolul activ de agent al schimbarii."

Nu e comod, ci inteligent şi realist: Am vreun contract cu societatea, fie şi s-o trec strada? De unde aşa-zisul ei bine e treaba mea? În primul rînd, mă interesează binele meu (şi să nu fac, în paralel, rău altora. E ceva rău aici?). Mi-au trebuit muuulţi ani să-mi cadă fisa că îl uitam pe dumnealui...
A mă schimba pe mine, a mă gestiona pe mine nu e deloc o treabă simplă - uită-te în jur şi vezi cîţi izbutesc, mă refer la linia dispre capul vieţii, căci la declaraţii mari în miezul vîrstei nu ne întrece nimeni (ador să-i urmăresc pe aceiaşi ce fac mai încolo...).

Plus:
Spunea cineva că binele societăţii porneşte de la binele pe care-l clădim fiecare în propria ogradă.

În acelaşi timp:
Să-ţi spun eu ce îi mînă, de fapt, în luptă pe vajnicii doritori de schimbare a urbei, a norodului, a Ţării? Ne putem uita împreună, în direcţia asta - dar nu-ţi va plăcea ce descoperi acolo...
Poate, dacă ne-am ocupa de schimbarea noastră, nu ar mai fi nevoie de atîtea hei-rup-uri la nivel de naţie...










/ UMAN / Adunate. De prin urbe, cea românească.


I

Un înflăcărat compatriot ne pune în gardă:

"Nu e destul că țin doliu pe 1 Decembrie, acum politicienii maghiari ar dori să renunțăm noi, românii, să mai sărbătorim Ziua Națională în amintirea Marii Uniri din 1918. Aceasta este propunerea primarului UDMR din Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, ca de 1 Decembrie să fie numai ziua națiunii române, nu și a României ca stat, adică la egalitate cu 15 martie, ziua națiunii maghiare, iar pentru ziua națională să găsim o altă zi. Vin atunci cu o contraofertă, dacă nu le place ziua de 1 Decembrie, mai putem adăuga o Zi specială pentru politicienii maghiari: cea de 3 august, ziua în care, în 1919, Armata Română intra în Budapesta, iar opinca românească era atârnată peste Parlamentul de la Budapesta. Ce spuneți, vreți să sărbătorim în mod oficial această zi?"

Îi respect sentimentele, dar parcă îşi au locul aici nişte precizări.

Opincuţa cu pricina a ajuns pe Parlamentul budapestan cînd ne-a dat voie Licuriciul cel mare, a se citi în acest caz învingătoarea Antantă. Dacă îmi aduc eu bine aminte de prin cărţile de istorie, germanii capitulaseră, Austro-Ungaria era zob, iar militariceşte francezii erau deja la Szeged, împreună cu sîrbii.


 Generalul britanic Smuts.




Pe vremea cînd au avut ei alături un Licurici favorizat de soartă, noi am semnat cuminţei Pacea de la Bucureşti.
Bineînţeles însă că nu dă bine la starea naţiunii să aminteşti atari minore amănunte...


August von Mackensen.
 
 În acelaşi timp.
Eu cred că nu e treabă prea grozavă să te dai şi să stropşeşti naţionalist într-o ţară unde ai tăi sînt majoritari. Aş fi curios - deşi, Doamne-fereşte de o asemenea situaţie! - cum ar şedea curajul semnatarului de mai sus în vreun Timoc.





II 

DAMELE DE CONSUMAŢIE...

Ţara se schimbă, îmi permite a spune, chit că dvs. veţi lua la mişto criteriul pe care-l ofer întru demonstraţie...

Acum vreo 10-15 ani, luam contact (vizual...) cu fenomenul prostituţiei prin intermediul duduilor rome ieşite seara la intersecţia Pake Protopopescu-Mătăsari.
Moartea pasiunii!
Nu pun la socoteală co-etnicele de-a dreptul sinistre ce îmbiau într-un imobil dărăpănat al Căii Moşilor, în preajma bisericii Armeneşti.

Văd de la o vreme nişte domnişoare de profil, ceva mai la vest (geografic), mai exact la intersecţia Pake-Matei Voievod-Austrului. Altă stofă, în sensul de un pas înainte...

Altminteri, ca om de rînd ce mă aflu, m-a turburat bine o adolescentă, lîngă hotel Bucureşti (sau cum i-o mai zice). Mi-a zis un "Ce mai faci?" de-am rămas paf, neaşteptîndu-mă la ondulaţiile vocii aceia, adaptate fix la timidul ce trecea pe acolo...

Tot pe acolo, ca idee, eu unul găsesc aiurea să ţii ilegalizată prostituţia.
Nu văd ce 'microb' ar pătrunde astfel în corpul societăţii româneşti (căreia oricum nu de castă moral i s-a dus buhul!...)! Poate la mijloc sînt complexele clasei politice * luată individ cu individ - în faţa sexualităţii fruşte, mai exact cea feminină...



III

 ŢARĂ, ŢARĂ...

Îmi spune un amic:

"Media promovează un /anumit tip de/ patriotism..."

Acel patriotism dă bine unei anumite categorii, care - aritmetic! - nu are alt gen de sprijine.
Hm...
Patriotismul, simt, prinde la componenţii unor categorii amorfe. Cînd eşti
individualizat (urmare a educaţiei şi a altor chestii care, la o adică, nu depind de tine), te apuci să-ţi cauţi soluţii individuale.

Se pot aduce aici în discuţie tipii individualizaţi, dar care laudă patriotismul...
Cred că aceia au nevoie de fotoliile de frunte, acolo...



/ TOT FOTBAL. Dar poate util /


 GRECIA - ROMÂNIA. 
Trei la unu.

Trec peste jocul în sine.
Dar priveam întreg tam-tamul din prealabil. Că vom face şi că vom drege. Că naţia îşi sprijină echipa. Că uite ce planuri există, uite ce posibilităţi indiscutabile posedăm.

Semănăm un pic cu alde copilul necăjit, care se străduie să găsească şi el o doză de senin, de plăcut în existenţă. Cu orice preţ. Dar nu poate ajunge la pragul, la înălţimea ştachetei pe care şi-o doreşte cu ardoare.
Şi recade în... rahat.

La prima ocazie., o ia de la cap, că vine Sărbătoarea cutare şi (asemeni unui Niculăiţă Minciună privind printre uluci la bradul boierului) şi că va avea acces la bunătăţi, la luminăţii.
Rezultatul nu este însă ca în I. Al-Brătescu Voineşti...

Mai ales de vreo 10 ani repetăm într-una un scenariu, cu entuziasme şi siguranţă naţională - înainte de meci, se înţelege. Cutare fotbalist compatriot ni-i 'the best', antrenorul meditează îndelung şi fericit, ba am şi auzit noi că ăl mai bun om 'al lor' e accidentat...

Inevitabilă coadă în sus a unui anumit tip de capră.
Care, la o adică, nu e rîioasă pentru că vrea ea. După cum şi acele mofturi - înţeleg perfect! - îi sînt absolut necesare pentru a supravieţui între semenele ei continentale.





/ FOTBAL / Şi io mă pricep. Despre LPF


/ UMAN /

Citeam undeva că Nu vei ajunge să spui ŞI lucruri interesante, dacă te vei feri ca ars să nu greşeşti cumva în aprecieri...

Mă uitam la Gino Iorgulescu...

Pe un Dragomir îl mîna în luptă orgoliul de a fi pe scenă, unde să producă precum îi voia şi voieşte sufletul (indiscutabil de cabotin, îţi şi fuge mintea cum arăta scena rurală în care a debutat cu asemenea prestaţii...).
Pe Gino ce-l animă oare?

Mă uitam la el, pe cînd cobora din maşină...
E un tip destul de trist...

Cum ziceam, doar după opinia me, Iorgulescu mi se pare tipul îndrăgostit doar de muncă, chit că nu cu sudoare şi nu cu pila în mînă. Are de muncit - chit că nu se laudă cu asta. Are de îndeplinit în tăcere un fel de a fi, lăsat probabil de părinţi.

Mă cercetez de nu mă înşel... poate că la masa cu Ponta arată altfel, poate are satisfacţii pe care nu le ştiu eu din a conduce vreun club de fotbal, respectiv de a poseda relaţii în high society. Poate i se aprind ochii la gîndul viitoarei trepte pe care o va sui...
Mmmm... Nu-l simt asemenea ambţios.








Mi-l amintesc dintr-o fotografie, în nu ştiu ce revistă. Avea 19 ani şi se afla, june aspirant, în lotul echipei Progresul. Era în picioare şi undeva în stînga, cum priveai imaginea. Aducea mai degrabă a baschetbalist ori voleibalist, şi mă refer la atitudine. Nici gînd, totodată, de pofta spre şoc al fotbaliştilor...
O fi urmat şi aici sfatul, îndemnul altora?
Culmea este că a ajuns apoi - după vreo 4-5 ani destul de paşnici - în echipa naţională, dar va fi contat mult disciplina lui de băiat cuminte. Ceea ce. s-o spunem, conta mult în ochii selecţionerului Lucescu, altminteri iritat teribil de vîna unui contemporan Marius Lăcătuş.

Îi doresc lui Gino Iorgulescu (ce aiurea sună, din partea unui neica-nimeni!) tot binele, tot succesul din lume la cîrma LPF. Dar nu ştiu de ce simt că va fi un mediocru... Asta pentru că, aud din vecini, la marile opintiri umane e nevoie şi de un pic de nebunie, de ne-controlat.

Baftă, coane Gino!






/ Ce nume! Oare ce planuri de viitor aveau ăi de i l-au pus? Parcă pot ghici, un pic-un pic...
Văd într-o poză, alături de el, un tînăr - Mario pe nume...
Vreo nostalgie, vreo dorinţă de temperamentul aprins al italienilor? Un testament spiritual de îndeplinit pentru vreun înaintaş care a trăit acolo?


Iar cu riscul de a greşi.
În poza de mai sus, G.I. are ochi duri.
Gata să-şi protejeze firea reală - reprezentată aici de un fiu crescut fără bariere deformante (dar şi fără o necesară agresivitate)?

Poza din juneţe (de mai jos) a fotbalistului nu e cea de care vorbesc, dar se nimeri - se putea altfel, de fapt? - să posede acelaşi aer de practicant al sporturilor înalte, volei, baschet... /



PS 

 Citesc într-un ziar fie şi nu foarte serios ("Cancan") că:
"Iorgulescu Jr. schimba manechinele ca pe sosete"

Sună al naibii de neplăcut pentru noi, ăştia tare împiedicaţi întru eros şi avînd parte pînă la majorat de dudui tare naşpa. Ori deloc.

Partea proastă este că nu vei deprinde nimic despre viaţă dacă toate îţi vin la nas... ( era să spun la altceva!).
Va veni o vreme cînd nu vei avea nici spre ce aspira, respectiv cînd altă etapă fiziologică nu se va mai mulţumi nici chiar cu Manechina lumii.
Trec peste faptul că, în sine, manechinele-s doar hrană pentru orgoliu, pentru dat-mare în societate mai exact, ca nu cumva să te descoperi crunt de vulnerabil la miştourile altor beizadele - cum că nu ai duducă nemaipomenită, Ferrari şi fotel la geamul localului din Dorobanţi....

vineri, 1 noiembrie 2013

/ PROFESORII NOŞTRI ŞI ILUZIILE / Un articol de Andrei Pleşu



Andrei Pleşu publică în "Adevărul" un articol "Despre profesori".

Subsemnatul, fie şi un neica-nimeni, ia rîndurile de acolo ale cunosctului eseist şi filozof drept un pic neserioase. Ori măcar discutabile.

Mi-i din start a spune că fiinţa omenească suportă cu greu trecerea-i prin viaţă, aşa că-şi îndulceşte în bună parte traiul prin iluzii.
Ceea ce, în sine, nu e de condamnat...

Pornind de aici, este de spus că avem de ales, la un moment dat şi precum în unele povestioare moralizatoare, ce drum urmăm: acela al basmelor frumoase, în care să ne legănăm puţin mai liniştiţi / pentru o vreme neîngroziţi, ori acela ...ne-matrixian, unde bagi mîna într-o  tină mai puţin plăcută, dar ştii barim că ce ai de a face, la ce trebuie să te adaptezi.

Dl Pleşu îmi pare să fie adeptul iluziilor.
Într-un fel nu mă miră. A avut, totuşi, bafta unui 'cocoon' existenţial comod pînă acum, iar ca urmare nu şi-a format aptitudini de Neo.

Cred că aste precizări de imediat-mai-sus fură, totuşi, necesare...


A.P. îşi fundează materialul său din Adevărul pe două premise pe care eu le cred greşite.
Pe de o parte, consideră că familia, societatea şamd nu arată deloc-deloc bine în ultimii 20 de ani.

Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx
Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx


/ Reporter:  Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? /
"În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.
"

Drept remediu, Pleşu găseşte că ar fi util un anumit tip de profesor.
Şi spune că nu vorbeşte aiurea, căci chiar a întîlnit în tinereţea sa formativă asemenea exemplare - şi dă nişte nume.

"Cred că un bun profesor trebuie să obţină un dozaj armonios între următoarele calităţi: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicînd o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată. 2. Ce alte abilităţi şi cunoştinţe (in afara materiei predate) sunt necesare? Orizontul de cunoştinţe al unui bun profesor trebuie să depăşească hotarele specialităţii sale. Cu alte cuvinte, e esenţială cultura lui generală. Esenţiale sunt şi abilităţi de tipul: limbaj limpede şi atrăgător, simţ al umorului, autoritate personală, dublată însă de cordialitate. Un profesor nu trebuie să-şi inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicităţi „de gaşcă”. Trebuie să fie comunicativ, bine dispus, capabil să găsească proporţia justă între sobrietate şi camaraderie."

Stilul aprecierilor mele este, după cum se vede, destul de sec. Dl. Pleşu nu face însă economie de floricele, inclusiv cu privire la admiraţia elevului îndreptată spre profesor.



/ Dacă acum aţi fi elev, cum aţi dori să fie/să arate/să se comporte profesorul dvs?/
"Mi-aş dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu şi la facultate. Aveau, toţi, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, nişte „domni” (un concept din ce în ce mai puţin la modă), adică nu puteau fi asimilaţi cu stilul golănaş ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult şi ţîfnos al unei lumi în care „domnia” e o fandoseală, o formă vinovată de „elitism”. 

/ Care este profesorul dvs preferat? /
"În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Care însă nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „şcoală” era dincolo de orice convenţii, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „şcolaritate” birocratică. Era, în acelaşi timp, „maestrul” ideal: ştia să adauge informaţiei seducţia şi reuşea să provoace, fără efort şi fără regie, admiraţia discipolilor."
Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reuşit decît capacitatea de a stîrni şi de a întreţine admiraţia. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire..."
Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reuşit decît capacitatea de a stîrni şi de a întreţine admiraţia. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. Restul sunt anexe...

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx
. Dacă acum aţi fi elev, cum aţi dori să fie/să arate/să se comporte profesorul dvs? Mi-aş dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu şi la facultate. Aveau, toţi, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, nişte „domni” (un concept din ce în ce mai puţin la modă), adică nu puteau fi asimilaţi cu stilul golănaş ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult şi ţîfnos al unei lumi în care „domnia” e o fandoseală, o formă vinovată de „elitism”. 5. Care este profesorul dvs preferat? În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Care însă nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „şcoală” era dincolo de orice convenţii, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „şcolaritate” birocratică. Era, în acelaşi timp, „maestrul” ideal: ştia să adauge informaţiei seducţia şi reuşea să provoace, fără efort şi fără regie, admiraţia discipolilor.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx


Păi.
Una la mînă, şi nu renunţ să o afirm, este că societatea - mai ales în epoci de pace - nu e tare diferită la un moment dat de alte perioade pe care le-a traversat din trecut.
Deformarea cum că altădată era mai bine vine din oroarea de realitate, depistabilă la vîrstnici (pentru care trecutul înseamnă puterea tinereţii, dar şi distanţă mai mare faţă de hidoasa moarte), dar şi la unii tineri, chit că ultimii vor să fugă din prezent şi atît.

În ce mă priveşte, eu găsesc mai plăcut prezentul. Iar dacă vreun ţigănuş fumează în spatele garniturii de tramvai în care mă aflu, sînt convins că asta se petrecea şi acum 20 de ani, respectiv iritarea mea e datorată unei neadaptări la realitate (pe care am puţine şanse s-o schimb oricum, stropşindu-mă INTERIOR sau exterior la un exemplar uman altminteri vizibil nefericit).

Legat de tipul paradisiac de dascăl la care mai marele "Dilemei" face trimitere, nu ştiu exact cît din demersul său este naivitate şi cît interes de a părea mai grijuliu de binele naţiei ori de sănătatea noastră morală.

Una la mînă, stau şi mă întreb dacă, la vremea liceului ori a studenţiei, dl Pleşu era atît de naiv încît să nu vadă şi relele dascălilor săi (care erau şi ei oameni - de pildă îmi aduc aminte şi acum de periile comuniste ale lui Frunzetti...). Iar dacă nu le-a văzut în trandafiriul tinereţii, e imposibil să nu fi luat act de ele mai tîrziu.
Nu ţin să dau aici neapărat cu statui de pămînt, dar nici nu voi să pup vreun animal oarecare şi să spun că mi-a fost pe buze un amestec de Venus şi Minerva.

Apoi.
Tipul cu pricina de profesor NU EXISTĂ. Este o iluzie, un vis-de-trăit-mai-bine (în condiţiile în care viaţa sperie teribil).
Ca urmare, naşti ori întreţii astfel la disperaţi sentimentul că POATE FI bine sub soare. Demersul e neam întrucîtva cu împrumutul la bănci. Un interval suplimentar de trai din banii acesteia presupune, în practică, să returnezi totuşi banii, plus dobîndă suplimentară.

Spre final, nu pot să nu-mi pun nişte întrebări... Dincolo de poveşti, de lamentări cum-şed-bine, ce făcu dl Pleşu pentru a îndrepta lucrurile? Vă amitiţi de vreun demers al domniei sale pe cînd fu în Guvern? Ori de vreo iniţiativă în afara acestuia, cu toatele legate de pildă de mărirea salarizării dascălilor?
L-aţi văzut, în general, mergînd în mijlocul oamenilor de rînd (nu-s aici populist, dar grija de mersul societăţii e legată de contactul, de conştiinţa existenţei acestora, cu particularităţile lor)?
Parcă nu.

Domnia sa este, în realitate (însă la o doză totuşi mai redusă) precum HR Patapievici, care au nevoie de o anumită scenă - se înţelege că tare convenabilă, comodă dumnealor - pentru a-şi produce opiniile înalte şi alambicate despre schimbarea lumii.
 

Nu am cum să nu spun două vorbe despre admiraţia către profesor...
În sine este o aiureală, căci, după cum am zis, nimeni nu e perfect...
În acelaşi timp, din principiu, ajungi la un moment dat să-ţi depăşeşti magistrul. Şi îi vezi inclusiv naivităţile şi micimile.
Să taci, în aşa momente?

Ori, şi mai mult, să minţi frumos, pe la gazete?


Ce să mai spun că orice relaţie magistru-elev are în culise o doză măricică de treburi oedipiene, ori cronice (de la Cronos), în sensul că vrem, totuşi, să ocupăm spaţiul, bunurile generaţiei de dinainte.

Pare o nebunie ce afirm, dar las pe alţii să vieţuiască avînd refulate asemenea gesturi altminteri naturale...


Cîtă vreme conştientizezi cît de cît o naturea dintr-acestea, ai şanse să le gestionezi.
Dar băgîndu-le la beci, te alegi cu ulcer, riduri, ca să nu mai vobresc de explozii (deseori cat a-mi imagina cum arată exploziile bonomului Pleşu...). Că veni vorba, îmi vine în minte aici o rebeliune a dlui Liiceanu la adresa dascălului Noica, în deceniul opt - ceea ce nu mă miră la un Taur (poate nu e zodia, dar dincolo de măşti aşa se comportă) precum Gabriel L....