sâmbătă, 20 august 2016

Încerc să mă las de mersul pe munte (care la subsemnatul-i egal cu asudatul prin abrupt Bucegi).
Probabil vor mai exista excepții, solicitat de vreunii ori ba, dar îmi simt finișul carierei.
.
La mijloc e chestie de vîrstă.
Se poate mai puțin fizicește, sufletul e prins mai mult cu altele (nu neapărat eroice, dimpotrivă), așa că-i sănătos a o lăsa mai moale...
.
Nu vă plictiseam cu acestea dacă nu constatam o chestie, pe cînd mă jucam în dimineața asta pe stabilopozii de la Cap Aurora...
Mai exact sesizam sentimentul jocului de acum pe acele pietroaie, și cel de altădată.
Lipsește acum dorul de performanță. Materializat în idei de genul „să ridic cît mai sus ștacheta, de dificultatea deplasării pe aceste obstacole...”
.
De data asta, probabil amorsat de ideea cu lăsatul mai moale în abrupt, am sărit de pe un stabilopod pe altul cu gînd să mă simt bine și atît.
Și-am descoperit siguranța, riscul de-a pica (fie și-un metru-doi, dar prost...) fiind mai redus. În paralel, a rămas plăcerea deplasării prin locuri interesante.
.
Și iar îmi fuge mintea la vorba lui J.J. Rousseau: „Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn...”.
.

PS

Poate vreunul îmi va arăta obrazul: „Bine, domne, tocmai dumneata, care ne-ai făcut capul mare de minunății munte, dezertezi atît de mișelește...?”.
.
Una la mînă, nu aveam idee la vremea acelor letopisețe de așa abandon (altminteri parțial)..
După cum, nu ai idee ce-ți aduce viața pe tipsie...
.
Îmi voi aminti cu plăcere turele montane, dar a dispărut visul (deseori inconștient) de a reveni în cutare ori cutare loc. Foarte probabil ca excepțiile ce vor rămîne să întărească regula.
.
De pildă, paaarcă mă tentează în acest moment a mai trece vreodată prin finala Rîpei Crucii, din Moraru.
Dar e pe aici, în așa lălăială, ca și cum ai sta cu mortul neîngropat. Mai bine e a-l duce frumușel la locul lui și a-ți vedea de restul existenței.
.

Finalmente, fac precizarea că-s nemăncat, nebăut...
.
„A se slăbi, coane Ordene...Poate să-ți sosească la frîie vreun filon interior (ăla doritor de afirmații precum mai sus) care peste un ceas ori o zi să lase locul altuia, de sens contrar... Nu trebuie neapărat să pilim ceva pentru a ne sosi idei revoluționare”
.
Și dumneata ai dreptate.
Deși, o idee care a apucat să țîșnească își va aduce și alte surate pe scenă, în timp. Și modificarea cu pricina are șanse mari a fi realizată, finalmente.

sâmbătă, 6 august 2016

Brîul Aerian, toponimie



Nu mi se pare o treabă ok, ce-a făcut Mircea Săndulescu (alții de la editura România Pitorească nefiind în subiect) la reeditare „Amintirile unui alpinist”, acum vreo doi ani.
.
El a corectat formula din ediția întîi a cărții, unde autorul Niculae Baticu uzita „Brîul Aerian”, și nu „Brîna Aeriană”.



Dacă d. Săndulescu dorea a susține varianta pe care - vorba aceea - a apucat-o / a deschis ochii pe ea, putea s-o facă pe cont propriu.
.
A corecta acolo lasă impresia că „Brîna Aeriană” era o formă agreată de înaintașul nostru. Or acesta din urmă (preluînd altminteri de la Radu Țițeica) își avea optica sa asupra termenului de 'brîu' - cingătorile îndeobște ierboase care se plimbă pe trupul Bucegilor/munților.
.

PS

Oare o fi fost extinsă la întreg spațiul locuit de conaționali, acea denumire?
E posibil, dar în același timp e posibil ca muntenii să fi botezat diferit lucrurile... Că totul s-a uniformizat apoi, nu schimbă datele problemei.

vineri, 5 august 2016

Crucea mică, de lîngă cea mare - a Caraimanului...



Am revăzut ieri, în preajma Crucii de pe Caraiman, o surată mai mică a acesteia.



Simpatiile...
(cazul meu spre persoana amintită pe acel mic monument)
... nu întreabă prea mult cînd te năvălesc.


De fapt, pot 'mirosi' în dînsa o pasionată de munți, dublată de suficient bun simț pentru a nu-și trage ce hardughie funerară. Cu lăcrămosul text cuvenit - și întîlnit în atîtea locuri.
.
Bon.
Am mai scris la un moment de mica cruce, iar în paralel am explorat întrucîtva cine fu persoana.
Dacă tot am revăzut ieri locul, am mai dat un search pe fabulosul nost' internet și am dat de poza asta.



Soțul dînsei, Nicolae Trohani, fu personal important în SSI.
https://ro.wikipedia.org/…/Serviciul_Special_de_Informa%C8%…
.
http://www.historia.ro/…/relat-rile-unui-martor-ocular-ziua…

.
Cu așa fleacuri își bat unii capul!




PS

Unde aș lăsa eu vorbă a-mi fi pus așa remember. ?

Mai timid/nesociabil aflîndu-mă (și făcînd abstracție pentru locul de acest gen tot meditat, din padina Rîpei Zăpezii), parcă la intersecția Brîului de sub Streașină cu valea Spălăturii mi-aș zări așa plăcuță. Fără cruce.
Probabil doar numele, eventual anii între care am respirat sub soare.
.
Zic și eu, nu dau cu parul.

Valea Spălăturii, fleacuri.



Amuzament de seară, pornit de niște comentarii foto valea Spălăturii, din Caraiman (pe fila unui amic).









„Ce chestie, peste cordelina aceea (și pitonul aferent) au stat zăpadă, cu tonele, de 32 ori cîte șase luni ..

Aș inventa odată un interviu cu o așa 'familie'... Cum îi fu viața de cînd niște ticăloși le-au implantat deasupra acelei săritori, a Bolovanului...


Și măcar de le-ar fi mîngîiat vreunii cu privirea des, în răstimp... De unde?! Dacă trec 3-4 inși pe vară, pe-acolo...”







miercuri, 3 august 2016

Albișoara Brîului (fie și cam pe sărite), 1994.

Tură cu Dan Nichita. Aproximativ pînă la Conflictul Albișorică-Răsucită, adică unde ultima o zgornește pe vecină mai la est.
Acolo noi am trecut în Albișoara Brîului.
Mă credeți sau ba, nu mă dau deștept cu aceste imagini. Ci pur și simplu execut un gest de care eu nu am prea avut parte. E vorba de-a vedea imagini din abrupt, luate dinainte de-a ajunge eu pe-acolo.Minus pozele (altora...) pe care le am din interbelic, mi-au ajuns rarisim vreunele din ochi, cu oameni asudînd pe vreo vale.
Deși teoretic, vreun altul colindînd înaintea noastră taie pretenții (in)conlștiente de primul și cel mai tare pe-acolo, mi-ar fi plăcut grozav să văd cum arătau cei care m-au precedat pe diverse drumuri de abrupt.
Știam traversarea dintr-o explorare solitară anterioară... După ce descoperisem cîndva ceea ce am numit Brîul Gemenelor (în stînga / est de Albișoara Crucii), m-am îmbătat cu ideea că or exista și alte cingători faine pe-acolo.
Întîia dezamăgire: B. Gemene se întrerupe (pentru alpinistul modest, barim) către A. Brîului.

Ochisem (din Circuri V. Albă) însă ceva asemănător mai sus, pe același piept de piatră. Pe acela îl vizam, cînd am trecut din Albișorică în A. Brîului.
El e e nițel mai jos, în bazinul ultimei.
Am mers pe el pînă într-o muchie, unde fu cam cu hău pentru gustul meu. Știu c-am plecat dezamăgit cît și revoltat, că Să le ia naiba!...

Apoi am coborît pe fir, pînă în Brîu Gemene. Fură vreo două săritori, coborîte în rapel, cu vechea-mi cordelină parcă (nu aș vrea să se creadă că azi, după niște mulți ani, aș mai fi la fel de dezinvolt, în mișcări pe teren, respectiv idei...).

Revenind la traversare, de la acel nivel (și într-o zonă nu foarte adîncită, patrie a spălăturilor) iau naștere două brațe. Am simțit că-i mai de treabă cel din dreapta / vest. Nu am avut mari probleme în avans... La un moment dat am simțit nevoie să luăm ceva brîuri (care apar abia la astă altitudine) spre stînga, să dăm ochi către vecina A. Crucii, respectiv Monumentul Eroilor.
Am ținut-o tot așa inclusiv peste firul A. Crucii, răzbind în Creasta Picăturii, evident nu departe de Cruce.

Aaah, frumoase vremuri, frumoase locuri!


**

La prima-mi tură în zona A. Brîului, nu a fost ceva din categoria chitit s-o urc (mai ales că eram singur...), cît după țițeiciana curiozitate, „Pe aici ce-o mai fi?”...
Văzusem că poate fi conturnată lesne spălătura pe care o face acea vale la confluența cu Alba, în condițiile în care observasem în general că pe acel flanc al văii-mamă nu e vreun zid, ci destulă vegetație (eu unul îndrăznesc să spun că așa-numita Prispă a Văii Albe continuă pînă la Verdeață...).

Parcă era ceva zăpadă (era 1989) mai încolo, dar s-a avansat lesne. Pînă la o săritoare, un fel de mic zid.
Cum zăpada pe care mă aflam permitea, m-am angajat în ocol pe flancul din stînga, pe unde am urcat fără mari probleme pînă în Brîul Hornurilor.
Nu-l vizitasem de multișor (interesat mai degrabă de ptărunderile directe, via albișoarele dinspre est), dar tot am preferat a explora teren necunoscut, și anume prin dreapta fiorosului canion pecare-l căpătase valea unde mă aflam.

S-a putut urca fără necazuri pînă la brîul superior, numit de cineva al Gemenelor (chit că legătura directă cu Prispa din Creasta Picăturii ce dă acest nume de cvasiimposibilă din această zonă). 

Este și locul unde aveam să-l invit în tură pe Dan Nichita, la 1994.


Mai jos, la punctul ceva mai delicat din Brîu Gemene, imediat în apropierea talvegului  Albișoarei Brîului.


Dan, după ce a trecut din bazin A. Brîu în acela, infinit mai puțin adîncit, al Albișoricii.
Colțul din spate, de care uneori evit a pomeni prin relatări ori poze, ca să nu se zică a poseda obsesii de simboluri falice, poate-ar merita un nume... Evident, nu unul pentru a ne afla în treabă...

Aici, probabil imediat deasupra săritorii Albișoricii de deasupra B. Gemene, care se ocolește din dreapta.


Eu, vedere pare-se tot de acolo, către  Coștila Blidului...


Pe atunci, oricîtă bunăvoință foto a-i fi avut, nu trăgeai poze cu în ritm mitralieră. Deci drumul pînă la loc traversare în A. Brîului a rămas neimortalizat...



Fără să am pretenția unei memorii perfecte, inițial (1989) mi s-a părut că singur mod de-a atinge - din creastă - un brîu care conducea în fir a fost prin intermediul unui rapel. Ulterior, am descoperit că acel brîu inferior e continuu, și nu întrerupt cum părea la vederea inițială.
Văd că aici am făcut rapel.












  
Deci, ăsta e brîul pe unde se poate intra în A. Brîului, dinspre vest, pe la un 2150 m alt.


Aici, Dan în apropierea creastei Brîului - Crucii.




Unde știam că se vede inedit Crucea Eroilor, mai exact apare cîte un piiic, privitorului.



 


 



Panglica Brîului Mare al Caraimanului.
Atîta doar că de acolo ne vom îndrepta direct spre sud / vale.



Un ochi spre locurile dragi de la obîrșia comună Secii și Spumoasei.


Începe să apară în vedere o zonă mai destinsă a Vîlcelului Cuminte (nu că dumnealui ar fi în răstimp foarte rău...). Unde-s doi bolovani pe stînga, motiv pentru care, pentru uz propriu, le-am zis Babe
La vremea aia nu bănuiam dezvoltarea pe care o va lua putința de a publica, via tipar ori (mai apoi) net.



Dacă nu identific cel mai fericit toate imaginile de pe aici, rog știutorii locurilor a mă scuza...


Probabil apropindu-ne de locul Babelor.
De aici pleacă spre NE un brîu, imediat inferior celui care duce în Șaua Mortului.
Zona a fost cercetată, în paralel dar parcă un pic mai amplu decît mine, de Dan Oprescu.





La acea prispă cu Babe...






În ciuda egalității de altitudine, noi ne aflăm pe un brîu inferior celui al Portiței. Că veni vorba, cel pe care ne aflăm are ceva probleme, cînd merge către vest (adică în sens opus).


Ne pregătim de continuarea coborîșului.




Mai jos, probabil imediat în aval de brîul Portiței.
Locurile îmi erau străine, dar nu intuiam a întîlni probleme insurmontabile vreunui rapel (observasem locurile și din telecabină, anterior).



 





Într-un loc, am găsit cuvenit a coborî cu frînghia (admiteți acest arhaism, fii ai mileniului III...). La urcuș pe acolo, peste cîțiva ani, nu am mai sesizat locul...

 






MUNTE. Albișoarele de sus



Am urcat în week-end în zona albișoarelor superioare, din Caraiman.

De la an la an mi se pare mai impozantă Albișoara Brîului (pe care altminteri acum am parcurs-o doar cu ochiul). Impozant e legat mai degrabă de sălbăticie, decît de vreo frumusețe (cum găsești pe la vecinele dinspre răsărit, dar admit în paralel a se găsi o valoare subiectivă...).

Scos nițel sufletul, dar m-am încadrat în orar.
Și, implicit, prins trenul de 7 pm, spre București.

Alte comentarii legate de punctele atinse în traseu, la unele dintre imagini.

PS
Primăria Bușteni a redeschis cișmeaua dela intersecția DN1 cu strada Fîntînii. Bravo! Mai ales vara, prinde bine însetaților...


Foto: Laura Bejenaru










Foto: Viorel Ungureanu









În canionul Văii Albe, acela întins cam între 1700-1900 m alt, zăpada subzistă. De-aia i-or fi și zis văii, Albă...



Din deschiderea aflată între capătul superior al Canionului și Săritoarea Cîrnului iau o chestie cu vegetație, care duce în Brîul Gemenelor (altminteri întrerupt pe ambele laturi, acolo...).






Deschiderea Albei de care vorbeam...





Pe Coștila, peretele Văii Albe.



Unul din flancurile Albișoarei Brîului.



Brîul Gemenelor, traversînd talvegul Albișoarei Brîului (numele din urmă vine de la Brîul Văii Albe, cel ce iese la Crucea Caraiman).



Pe Coștila, un fir abrupt vecin cu Vîlcelul Blidului Uriașilor.
Pentru împătimiți - e vorba de firul care la capătul superior 'rupe (sub Brîul Mare al Coștilei), dar și de două brîuri par să lege în dreapta de Vîlcelul Blidului.



Din Brîul Gemenelor m-am angajat pe firul numit Albișorică, ea fiind mai mititică între frații din jur. E o cale rezonabilă de suit spre Șaua Mare a Caraimanului.

De suit o vreme, căci apoi se trece în vecina Albișoară Răsucită.



Cam așa arată acea Albișorică (în jumătatea ei superioară)



Un brîu plecînd din Albișorică spre muchia despărțind de vecina Brîului.
Ca orice perfecționist, aici m-a luat cu junghi, realizînd că într-o descriere a zonei nu am punctat îndeajuns particularitățile traversării - posibile -e aici - spre vecină. Adică poți să te angajezi prea devreme pe-acolo, fără să existe posibilități de a trece însă în cealaltă...



Vedere spre zona de obîrșie a Văii Albe.

Se observă acolo prima dintre rupturile pe care le execută firul numit Iadul Văii Albe, care deasupra e o minunată și domoală padină la picioarele vîrfului Coștilei.



Panglica Brîului Mare al Coștilei.



La traversarea de care pomeneam anterior, din Răsucită în a Brîului, reperul este acest brîu de pe mal opus AB, care trebuie să se afle deja în aval, la nivelul trecerii (nu chiar simplă, dar mai jos așa ceva lipsește cu desăvîrșire).
Altminteri brîul ăla e atractiv, dar expus grozav, motiv pentru care nu m-am băgat pe el nici în vremuri mai bune, cînd l-am privit de aproape.





Mai jos, Ruptura pe care o are la un moment dat Albișoara Răsucită, care potrivit numelui, fură aici direcția vecinei Albișorică, motiv de confuzii pentru privitorii de la distanță ai locurilor...
Albișorica, pentru că mai are... metri pe fusul vieții dincolo de acel nivel, suie în continuare sub forța unei fețe. Unde acum se bucura de viață o capră neagră (nu se vede aici).



Răsucita, în amonte de `Z`-ul ei, cel cu ruptura.
Colțul acela impozant e cal la nivelul Brîului Văii Albe.




N-am putut să nu pun teleobiectivul pe acea lojă înierbată de sub creastă, care se întîmplă a-mi fi tare-tare dragă...



Traversarea ok spre a Brîului e pe aici.

Malul estic al văii pomenite s-a făcut cît casa (a Poporului, din București...). Previzibil, și din vecina Albișoară a Crucii se lasă cu palpitații, la vederea lui...



Răsucita.
Nu mi-am bătut vreodată capul cum arată deasupra Brîului Văii Albe



Din aceeași vale, vedere îndărăt spre muchia pe unde se vine din Albișorică (aceea cu un oarece hățaș pe ea).





Fotograful.
Las altora exprimările zîmbitoare și destinse.



După ce-am mai căpătat altitudine.



Pe aici ești tentat a o lua nișel în stînga, spre linia Șeii mari (și implicit a crucii Caraiman). dar ajungînd pe muchia cu două frumoase grote constați că-i muncă în plus, a lua pîlnia de dincolo, apoi alte două ale A. Brîului.
Așa că o ții pe Răsucită încă o vreme.





... Vorba vine că o ții pe Răsucită, că pe acolo-s fețe de urmat onorabil.


Din nou, ruptura superioară din firul Iadului.





Așa arată finala Albișoricii, care fu împinsă pe-aici de vecina Răsucită (i se ghicește un pic ulucul, la stinga imaginii).

Capra era cam la mijlocul maidanului din poză.
N-avea treabă cu mine.



Am ajuns deasupra trecerii din Răsucită spre A. Brîului. Parcă pîlcul din mijloc e semn al ei. Cu ceva atenție, nu-s probleme.



Ramuri de brîu atenuează fioroșenia bazinului de obîrșie al A. Brîului. Care posedă de fapt două oale de piatră, mai de treabă fiind cel din dreapta cum sui.







Albișoara Brîului, văzută din firul ei vestic de obîrșie (acesta mai suie un pic deasupra Brîului Văii Albe).
Traversarea dinspre Răsucită e cea inferioară, dintre cele două cu jnepeni care se zăresc pe creasta din stînga.





Din acel fir vestic, am atins Brîul Văii Albe, ce luat la stînga a adus la scurtă vreme în vedere Crucea Caraiman.



Ceva odihnă aici, privit ceas, dat telefon doamnă apropiată (că totul e ok), apoi luat potecă marcată spre Bușteni.



Coborîrea, din Șaua mare, s-a făcut pe vîlcelul sudic - al caraimanului - numit de mine Cuminte.

Există un raport de tură amănunțit, al drumului, dar nu îl am acum la îndemînă. Aș fi vrut să văd acolo nu dacă am mai fost pe Cuminte, căci știu am mai fi fost, singur, ci doar dacă la acea trecută premieră personală am venit în urcuș, ori în coborîș.
De la brîul Portiței în jos parcă și mie îmi erau locurile noi...

Voi urma drumul în sens invers, peste niște ani, alături de Mugur Ilie.
Ca bonus, aș reproduce și niște imagini mai vechi...
1994.
Dar urmăriți mai bine viitorul post al blogului...

Mulțumesc oricum, mult, pentru atenție!

Esteți cei mai tari.