sâmbătă, 26 iulie 2014

/ MUNTE/ Versantul Albișoarelor, 13 iulie 2014 (II)


...Este vorba de coborîș, care a urmat după cele descrise aici:

Mai exact, ajunsesem la Crucea Caraiman pe la Verdeață - Valea Albă - Albișorica - Albișoara Răsucită.

Aș vrea însă, înainte, să fac o precizare.
Prin lume circulă nenumărate mărturii cum se simte montaniardul acolo, pe coclauri. Mai ales pășirea vîrfurilor pare să încurajeze poezirea, precum următoarea de pildă:

"Drumetule ajuns pe varf de munte, ramai acolo cateva minute singur, in liniste si vei simti un duş interior binefacator, un fluid enigmatic si inviorator ce trece prin tine intre cer si pamant si invers." (opinia mea, mai detaliată, aici.)

 Nu spun, mi-a plăcut locul, am privit cu simpatie chiar și oamenii ajunși peste Platou aici...







... dar mai multe îmi erau grijile, decît extazul. 
În primul rînd ora.
Un 2,30 după-amiaza.


În sine nu era groaznic, dar, pentru a cita pe careva, deseori venim la munte pentru astupare goluri interioare. În consecință, ne proiectăm atingerea unor guri de rai, cît mai dificile și cît mai numeroase.
Așa am făcut și eu. Lăcomia a bătut nițel rațiunea... Și-am plănuit, pe lîngă obligatoria (pentru umplut măcar nițel gol interior) a Albișoarei Gemenelor-partea de sus de tot, și coborîrea Feței Înalte, inevitabil urmată de Albișoara Turnului.
Gură de rai era o ștampilă decurgînd nu neapărat din dificultate, cît din perioada de timp scursă de cînd nu mai fusesem pe acolo. 

Într-un clasament invers, cu doar trei săptămîni parcursesem partea mediană a Albișoarei Gemenelor, în sine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe acolo.

Nu ai cum să mergi însă chiar ca acceleratul, pentru a-ți respecta graficul! Cum naiba să nu caști ochii la minunățiile (măcar în virtutea criteriilor, simțirii personale...) din jur?!

Brîuri în partea superioară a Albișoarei Crucii.






Brîuri imediat sub Cruce, în zona Văii Spălăturii:




În centru, pintenul Văii Spălăturii, iar mai jos de el Țancul Uriașului. În ultim plan, dreapta-sus imagine, creasta dintre Vîlcelul de sub Portiță și bazinul Spumoasei.



Crucea începe să rămînă deasupra noastră:




Fotografie doar în căutarea tensiunii, prin văgăuna Văii Spălăturii...




În partea opusă a crestei, reperăm după un timp un colț (de fapt capătul dinspre noi al unei coame, ea însăși una din faimoasele Gemene) ce marchează separația dintre bazinele Vîlcelului Cantuniari - care s-a insinuat între timp sub noi - și al Albișoarei Gemenelor.


Aruncînd ca apucații ochi ba spre dreapta, ba spre stînga, ne apropiem de nivelul Pintenului Văii Spălăturii.




 Pînă acolo însă, Creasta Picăturii marchează ieșirea pe linia ei a Brîului de sub Streașină, după un ultim parcurs foarte expus.


(Tot de acolo, spre Cruce:)



Brîul cu pricina se ramifică, imediat sub Creastă, cel superior răzbind la o șeuță....


 Acolo este și capătul, din direcție opusă, a bazinului Albișoarei Gemenelor, reprezentată de Firul ei secundat, cel care a și însoțit Creasta Picăturii, paralel și spre nord, de la Șaua Gemenelor pînă aici.




Un a doua ramificație a Brîului de sub Streașină iese un pic mai jos:



Pe partea Gemenelor, există acolo un brîuleț piatră:














De aici, se coboară copaia dintre Gemene (a doua este chiar parte a Crestei Picăturii (ele fiind gemene doar pentru privitorul de la Verdeața Văii Albe!).
Nu vă speriați, doar obiectivul foto a generat (intenționat) asemenea aer de sfîrșit de lume...




Uite și Geamăna sudică. În aval de ea, Șaua Gemenelor.



Între Geamăna sudică și copaie (iată cum arată privind-o de jos:




..) își face loc la un moment dat un horn, afluent al bazinului Văii Seci.



 Să-l prezentăm și pe narator:



 Vedere asupra Hornului Gemenelor dinspre Șaua omonimă:



 Din Șa, pauză generoasă de privit în jur, mai ales spre Valea Seacă:
 





 De acolo, și zoom-ări:

Spre o zonă aflată imediat sub noi...:


dar și spre:
 Vîlcelul Uriașului:



...partea de jos a Văii Seci:



... Țancul Uriașului:



O hartă:



Apoi, se trece la treabă.
Brîul spre talvegul Principalului Albișoarei Gemenelor, care a luat naștere chiar sub Șa.





Cum niște suflete alese au scos pitonul de rapel bătut aici, am folosit pentru ancorarea corzii un jneapăn din dreapta, cum te uiți la vale.

O privire îndărăt, apoi identificat alt cui, care va ajuta la depășirea aceea ce s-ar putea numi Hornul de sus.





Iată hornul, din amonte:
(În graba expunerii, mai să uit a spune că mi-e tare drag locul, cel puțin cînd meditez asupra lui din fotoliul de acasă...)


 Pe acolo, la jumătatea Hornului, descopăr un piton ca de jucărie... Nici ăn glumă nu m-aș ancora de el!



La nivelul pitonului, unde de 'oț îmi permit o haltă, îmi zîmbesc două gălbenele, iar spre aval mi se descopăeră un alt unghi asupra locurilor.





Teoretic zona e ca oricare alta, paitră seacă și teribil de înclinată - dar posedă mare trecere la sloiul meu de inimă...
Apropo de mutra mea, nu știu dacă să rîd ori să plîng: că au trecut deceniile, ori că am apucat atiția nenumărați ani pe aici?






Ies la un loc mai lărguț (ca orice prăpastie care se respectă...). Din stînga, cum privesc la vale, Secundarul coboară vertical zeci de metri (ce pașnic era la obîrșie...) și se unește cu Principalul. De bucurie, ultimul sărbătorește evenimentul cu o mică dar dură omului săritoare.
Bafta ,ea, că e în coborîș.
Chit că, și așa, neplăcutul sentiment că alde pitonul de rapel ar putea ceda nu ocolește pe nimeni.


Pînă la acel obstacol mai e ceva, inclusiv coborîrea cu grijă a unei mici zone înclinate.
Mă repet: loc superb. Mie.


În urmă:


... la nivelul fotografului:


Pregătire de rapel.


Cam din același unghi, dar mai favorabil, spre verdeața aferentă Brîului Hornurilor - cingătoare ce taie acest versant al Caraimanului.


De sub săritoare (nu are un nume... Eventual Aia tare, de sus...), cobor cu frînghia precum cățelușul, după mine. O voi strînge în apropiatul Brîul al Hornurilor. Unde las pe altădată o trecere în muchia spre zona Hornurilor.


Vorbeam că mai fusesem de foarte curînd pe aici. Pentru a risipi inevitabila plictiseală, instinctul s-a reorientat, spre a depista și admira așa-zise fleacuri. Precum un brîu din preajmă...


... dar mai ales florile, stînculițele, nimicurile.




Am mai reperat că de deasupra săritorii 1 (din șase) cum urci, pe poate emrge pe mal, pe ierboasa Țițeica - inventată de mine acum, ca toponimic -, la nivelul unde ultima reatinge firul afîndu-se săritoarea cu fereastră. Miraculos pentru amărășteni, de aici se poate sui pe malul opus.
Este drept că, în lipsa unor date mai ample, pot doar intui pe unde au umblat Țițeicii și Ion Cantuniari la tura lor din 1929 pe aici...





O săritoare depășită anterior, cu fereastră mai mică:



În aval de Răspîntie (adică de trecerea de pe o față de pe alta, pentru neamatorii de săritori):