joi, 27 august 2015

UMAN, SOCIAL. Meseria iubită. Muntele cel dorit. Prin lupa ticălosului - adică a mea.

PROFITÎND DE FAPTUL că mai nimeni nu ajunge (finalmente) bine pe lumea asta,. vin cu două subiecte aparte,,,.

I
Un domn se-apucă a vorbi despre fascinația meseriei.
Aceea de notar.
În paralel, vin nișt gazetari unși cu destule alifii.
Avansează și aceia cu spor, pe drumul poveștilor...


Ultimile fiind niște chestii și false, și-n spatele cărora stă un interes mic de tot.
Cît turnul Eiffel.


.
.

Pe de o parte, am îndoieli că există fascinație față de acea poetică meserie.
De notar,.
Pur și simplu educația pare să-i fi interzis acelui om să gîndească altfel.
Și implicit să iasă din jugul pe care i l-a sorocit familia, genitorii mai exact.
.
Pentru că, dincolo de vrun bănet ori funcție, mierea necesară sufletului nu curge prea mult prin viața respectivului, se improvizează.
.
În privința amorului de cai, cred că e adevărată. Cabalinul reprezentînd toată impetuozitatea naturală, frînată la greu de educație,
În rest, picăm în capitolul „Cum putem da bine la semeni?”
.
Pe acolo, gazetarul nu ne poate surprinde. mamă și tată-ul i-au plecat de mult dintre reperele meseriei...
Să spui că rîndurile clientului tău transmit genialitate.. - asta-i o vorbă pe care nevasta lui Pristanda (doamna cu îndemnul de a pupa în bot, și-apoi păpa tot lăudatului...) ar fi teribil de invidioasă.
.
PS
Cum am bănuit, dresajul pentru acel drum în viață a venit din partea tatălui. O mamă, oricît de rigidă, mai are un ce sensibil, în manifestările ei...


II

MUNTE.



Cineva - montaniard de calitate altminteri - ajunge în Strunga Colților, din muntele Coștila, masivul Bucegi,.
Iar de acolo admiră linia Hornului Coamei.

Și spune: 

”Cu gândul la inima de piatră a Coștilei, unde peretele Gălbinelelor îți copleșește orizontul și Hornul Coamei pare o simplă zgârietură de-a lungul său, prin care, răzleață și jucăușă, scapă o rază de soare...”
.
Voi comite în continuare acel mitocănesc gest, constînd a da drept pildă unghiuri personale de vedere.
Deși, poate aici chiar se află util, așa ceva...

(„Utile pe naiba, Ordene! Pot bănui deja pe unde vrei să ne duci! Și-s ofticat nu pentru că nu-mi place mutra ta, ci pentru că pe acolo ne tulburi șabloane de viață, iar asta zăpăceti și doare... Să te ia naiba cu stilul tău!..”)
.
Hai să presupunem că sînteți amorezat de cineva (sînt convins că ați trecut ori treceți prin așa fază dulce).
De dragul demonstrației mele, nu iau în vedere un amor de la 20 de ani (cînd un ceva te împinge la a ieși cu mîndra - fălos foc - prin urbe).
.
Ci pe-acela de la un 30 de ani personali.
Atunci, poate radiezi, dar o lași mai moale că înfățișatul în patru zări (Specia știe de ce).
Poate nici nu e rău, pentru că te concentrezi a te simți bine cu minunăția de parteneră.
.
Dacă ții de comunicat din acel stadiu, eventual spui, cu o liniște interioară aparte: „Ne simțim binw împreună, eu cu Y...” (uneori urmează aici un țoc domol. dacă doamna e prin preajmă).
.
Autorul citatului de sus de tot spune mai multe.
Mă feresc a spune că nu-i îndrăgostit mult de munte.
Dar pare în egală măsură interesat să capteze interesul altora.
.
Aceia, potențial, sînt din categoria care ar putea ajunge vreodată în acel rai al naturii, respectiv care se mulțumesc a-l privi de la distanță, uneori chiar numai pe ecran tv.
.
După cum sînt alcătuite pomenitele rînduri din amonte, ele vizează tipi ce nu vor păși vreodată la baza Hornului Coamei. 
.
Sufletul nostru are nevoie, însă, a impresiona măcar în parte  asemenea oameni.
Asta, și pentru că nu ne-am pierdut încrederea a sosi dinspre aceștia, cîndva, dlceața de care avem nevoie, la suflet.
.
Alții și-au pierdut așa încredere.
Iatr de aici intervine vechea dilemă.
Să te îmbeți cu apă rece, ori să renunți, în favoarea unui mers asumat prin cenușiu?
.

LITERATURĂ. Mică, dar poate cu efect.


Nu-i obligatoriu să nutriți și domniile voastre același sentiment, la reproducerea de mai jos (din volum Gabriel Țepelea).
Dar mie mi-a rămas pe suflet.


Ultima chestie nu e ca în cărțile mărețe.
Aș putea spune că m-a deprimat binișor, chiar...
Dar ce vaccin, se află comod?

Și ce loc de vară e mai plăcut, decît unul după o ploaie furioasă?











miercuri, 5 august 2015

MUNTE. A-l cînta, pe el, muntele

VERSURI FRUMOASE:
„..Voi muntilor mandri...
...In leaganul vostru de codri si stanci
Dorm toate povestile noastre. ...
...La voi ma indruma-n cararile ei
Si biata mea soarta pribeaga”
.
Dar.
Ador muntele, dar nu am izbutit vreodată a-i fi poet.
Nici nu am ținut să arăt altora că mă aflu fericit cu el.
Trec peste faptul că a-i lăuda pozitivele m-ar fi obligat a glosa și despre relele lui.
Căci are.
/ Apropo de ultimele vorbe, am sentimentul că și El se află în galeria părinte, respectiv Dumnezeu.
Față de care și-e teamă să spui neconvenabile, Căci e puternic și se poate răzbuna devastator. /
PS
În galeria ființelor noastre importante, eu cred că părintele este temporal înaintea lui Dumnezeu.
Instituția acestuia a apărut pe acel cadru, al părintelui atotputernic văzut de un gîgîlice uman.










DE TOATE. Din întîmplare, vals de la fotbal la istorie

POATE CUNOAȘTETI genul de glas... 
Al suporterului răgușit, după un meci în care a scandat la greu, cu energia celui care gustase bahice înainte.
.
Nu departe de soundul acestuia, doi tineri (altminteri români) solfegiază în metroul care mă duce spre casă: „Partizaaan, Partizan!”.
E vorba de echipa sîrbească care întîlnește în seara aceasta campioana României.


(Aș minți să spun că cei doi nu staționează deplin în limitele bunului simț.)

Îmi fuge instantaneu mintea la Dinamo-ul nostru, denumirea după opinia mea binișor vetustă, dar atrăgînd destui nosatalgici.
Ce-i drept, la vecini sportul cu pricina este de-a dreptul național. Un Partizan, o Stea Roșie, dar și alte atari semne de legătură credincioasă (nu neapărat religioasă) cu trecutul.
.
Deduc de aici că nu prea au ce pune în loc, dintre cele prezente...
De unde li s-o trage? - întreabă un drac din mine.
.
Și-uite-așa mă ia valul dărilor cu părerea, fie și de unul singur - pe cînd iau aleea spre casa personală.
.
Pomeneam de curînd, în astă minunată poiană Iocan a Facebookului, despre neașteptatul apetit al Austro-Ungariei, acum un veac, de a declanșa un război ce i-a fost fatal..
.
(„Ordene, mai departe, la plebicist de pildă, nu poți merge?”)
.
Observ c-așa c-asemănător modului cum se făcu atunci zob monarhia cezaro-crăiască explodă și o formațiune statală apărută pe ruinele acesteia...
Același virus, mă întreb (fie și ca amator)?
.
Se pare că da.
Mai exact lipsa artei de a gestiona un concert de voci naționale - fie dînsele și cu înaintași slavi comuni.
.
Dincolo de astă nefericită caracteristică a „austriecilor” Iugoslaviei (adică a sîrbilor), stau a medita că pînă în 1914 - și dincolo de dorul de a-și aduna consîngenii -  Belgradul ședea onorabil cu-alde conștiința de sine. Nu era nici mai vocal, nici mai tăcut decît națiunile în efervescență ale continentului.
Ce i-a transformat în broască lafontaine-iană?
.
Păi. 
Noi, românii, facem caz de a ne fi aflam la răscruce de drumuri continentale. Poate. Dar nici slavii-de-sud nu stătură mai la adăpost.
Ca atare, marile puteri s-au apucat a-i curta, încercînd să șunteze astfel vreun egal, adică un alt Mare.
Pînă la 1914, Rusia împotriva Austro-Ungariei și Turciei.
Între războaie, gîdilatul a căpătat surdină, însă a izbucnit în 1939-45, cînd englezi și sovietici îi faultau de zor pe germani, prin intermediul aprovizionării oamenilor lui Iosip Broz Tito.



Tratamentul preferențial a continuat imediat după aceia, cînd occidentalii răsfățau pomenitul lider doar pentru a-i încurca pe tipii cu sediu la Kremlin.
Pe acest fond, sîrbii au ajuns a crede realmente că ei sînt nemaipomeniți.
.
Înălțimea de la care au picat - la debutul deceniului 10 - a fost una deloc plăcută șocurilor. Convinși de calitatea personală, sîrbii nu au știut să piardă, iar cînd au acceptat - deja le erau destule ruine între fruntarii, bașca o faimă tip Srebrenița care îi va însoți multă vreme.

Avînd în vedere apetitul pentru titulaturile echipelor de fotbal amintite (dar și unele ieșiri - rare, dar ferme - ale liderilor), e posibil să nu fie însoțiți azi de o înțelepciune precum a germanilor vestici, după WWII...




Ce-i drept, George Marshall e una (a se admite dezacordul, vă rog!), iar moscovismul alta - în materie de suport....
PS
Ăle de mai sus reprezintă strictă opinie de amator.

miercuri, 8 iulie 2015

25 de ani de la un Marș aparte...

O ENTITATE MEDIA mi-a solicitat zilele trecute opinia despre un eveniment de acum exact un sfert de veac.
E vorba de ceea ce a fost numit Marșul Alb, pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la 13 iulie 1990.

Acum vreo trei ani am zis să trec pe hîrtie amintirile personale legate de acest moment (așa m-a și mirosit acea televiziune, a mă afla în treabă...)...
 
 link

... Ca să umplu jumătatea de oră de discuție de acum, am revăzut acele rînduri, ocazie în care pîrdalnica minte a zvîcnit pentru alte asociații.







Astfel, am realizat că acel marș avut-a un caracter aparte. O anumită liniște, cred inegalabilă. Va fi contat albul coloristic al bluzelor îmbrăcate (semn de nonviolență, de nevinovăție se pare), dar și faptul că teribila represiune de la mijlocul lui iunie ne adusese la stadiul de ființe spășite, incapabile se emită vreun dram de sentimente negative. De aici atmosfera, în care mototoi și speriați de bombe se vor fi simțit neamenințați, neînfricoșați.
Ulterior, pentru că lucrurile nu stau în loc, pe eșichierul politic au intervenit schimbări. De pildă reacțiile internaționale la mineriadă. Iar, în toamnă, au survenit majorările de prețuri, moment cînd apare și Alianța Civică.
La manifestațiile acesteia din urmă, nu s-a ajuns la acte de violență, dar deja revenise încrîncenarea. ”Nouă lei un ou / Ați votat un bou!”
.
Pe temeiul regulii de trei simple, cînd condițiile au devenit prielnice, agresivitatea 'noastră' a sporit spre maximum. Nu ne-am împiedicat grozav în scrupule, atunci cînd am putut da și noi la cap - fizic! - dujmanului. Pentru asta, am uitat subit că minerii ne fuseseră cei mai siniștri și mai huliți dușmani, c-un an și-un pic în urmă.
Vă dați seama, bineînțeles, că mă refer la înfruntările din septembrie 1991...
.
PS
Mi-am revăzut jurnalul din iulie 1990.
Sesiune de pus afișe (între Facultatea de Drept și Universitate), privind Marșul. Un fesenist, bănuindu-ne studenți, se ia de noi: „Mai bine ați învăța”.
Zavergii i-au replicat scurt: „Dumneata ai și față de om care s-a spetit învățînd!”



sâmbătă, 27 iunie 2015

MUNTE, UMAN. Și vechi (dar eterne).

MUNTE, UMAN.
Și vechi (dar eterne).

Am avut oroare de cînd mă spun de vorba unor maturi / senecți: „Eu, cînd eram tînăr / ca tine..”.
Miroseam acolo și răutate, și fals/neadevăr.

Nu mi-am schimbat pînă azi opinia, dimpotrivă. Actuamente, miros iute și în amănunt dorința aceluia de a se alta valoric peste interlocutor, prin demers - elegant spus - șmecheresc. Adică îmbinînd fals cu dorință de a înșela.

Cade multă lume în păcatul ăsta, inclusiv domni care m-au călăuzit în viață (nu știu de ce mi fuge aici mintea doar la persoane de gen masculin).
.
Zic astea și după ce mi-am privit niște însemnări vechi, montane sau ba, avînd toate caracteristicile vîrfului de viață.
Eram precum ziariștii de succes de azi, deloc sfinți, dar cu gura pe neregulile faptice ori umane ale celor din jur (ziceți că nu m-am schimbat grozav, în răstimp?).
.
Nu spun că, de pildă, montaniarzi mai tineri ar ține să mă urce pe vreun soclu. Dar, de-ar fi prin absurd așa, păi aș avea ceva probleme, în ascunderea poznelor sau chiar mîrșăviilor, din junețe și nu numai.
.
Exagerez un pic, dar m-am scărpinat un pic derutat azi, dacă să relatez o situație...
Legat de care, altminteri, am rîs DE UNUL SINGUR cam un sfert de oră, revăzînd după decenii niște scrise personale.

(Popular, e mare infamie să rîzi de unul singur ori din ce-ți aduci aminte, dar voi admite și aste ticăloșii la lista defectelor...)

Ce-i drept, trăznăile le-am comios deseori în fața unora care și meritau, acel tratament.
În anul în care făceam 26 de ani, viața-mi montană avea oarece tangențe cu un confrate, mai răsărit ca vîrstă. Cea biologică, întrucît la infantilism e de văzut ce și cum, la fiecare.
.
Avea faimă de tip serios, întru mersul în abruptul Bucegilor. Pasionat. Întîmplător, cu dor inconștient de a stăpîni locurile (na, că m-a scăpat gura!), activa în domeniu și al lui Ordean.
Cîtă vreme fui (eu() un tip ce nu eclipsa nimic, ne-am descurcat. Dup-aia, nu...

De unde nu intervnise niciun ;dă-te mai încolo' serios în răstimp, mă trezesc cu impunătorul amic a-mi pune problema direct, la sosirea personalului matinal dinspre București, la Bușteni. Că pe unde merg, că el ține să nu ne fim în preajmă.
Am făcut ochii mari. Bănui însă că mai avusesem de-a face cu așa oameni...
S-a întîmplat să avem comun însă așa-numitul marș de apropiere, din Bușteni pînă la 'Verdeața' Văii Albe. Datorită comportamentului meu incalificabil pe acel segment de drum, antipatia amicului a sporit vertiginos. Ce-i drept, abia ulterior am aflat motivul. ȘI PENTRU CARE AZI, REVĂZÎND RELATAREA SCRISĂ, rîdeam precum prostul, azi...

Mai aveau să treacă ani pînă va scoate Mihai Mărgineanu albume muzicale. Precedîndu-l (parcă de la un copil din bloc învățasem strigătura), am intonat pe sub fagii Munticelului aria „A murit Dumitru...!”.
Bănui că nu indicam organele umane implicate în melodioară, dar confratele bucegist avu pulsul psihic săltat la maximum.
Cum vă ziceam, mă amuz grozav imaginîndu-mi scena, pomenită într-un caiet prăfuit...





PS
Pentru că întotdeauna e loc de mai rău, în vizatul de ambii versant al Albișoarelor plutea ceața. Omul a ținut în continuare să nu mă aibă în preajmă, dar din motive neintenționate iar am dat nas în nas, la intersecția Albișoarei Gemenelor cu dumnealui...
Altminteri, tipul nu era seriozitatea întruchipată. De pildă, era fruntaș la producerea intenționată și prelungită de vînturi. Inclusiv în compartimentul trenului.


PS2
Am avut drept camarad în acea zi pe Noni Roman.

Am vizat Albișoara Hornurilor, dar - cam total nefamiliarizați cu zona - ne-am așezat în ceață la baza altei văi. Nici pe aia nu ne-am angajat, pe lăptăria cu pricina, așa că am suit pe Albă. Am ajuns finalmente pe brîul Hornurilor, cu țintă Albișoara Crucii superioară. La contactul cu ultima, m-am răzgîndit, că cum o fi Brîul mai departe. Noni dorea valea, și uite-așa am aranjat să ne întîlnim la Cruce. Aceea de pe Caraiman...
Brîul a obligat apoi la un rapel, și așa am ajuns în dreptul talvegului văii următoare taman cînd sosea pe acolo și amicul...

A decis să coboare imediat, pe unde venise, nu înainte ca însoțitoarea lui (simpatizînd pe ambii) să-mi comunice că pare a se depăși vecina față a Hornurilor (din Creasta Picăturii) printr-un brîu.

Acum, vă mărturisesc că nu știu cum de mă băgasem într-o zonă care - în ciuda unor mici pătrunderi anterioare - îmi era străină, iar dumneaei deloc simplă, ca dificultăți...  

Este drept că avem aici un subiect complex, legat de atare îndrăzneală.
Clar, nu-i a discuta despre temeritate cu un sexagenar. 
În același timp, intervine și norocul - vezi  observația amicei Ana de mai sus, despre acel brîu care se plimbă între Hornuri neștiindu-se...
Este drept că îndrăzneala iese uneori și prost. Îmi amintesc de amicul L., pornit să depășească în rapel ruptura inferioară a Vîlcelului Spînzurat, și care avu mare baftă de un trunchiuleț nițel prins la jumătatea zidului cu pricina, și de care a putut da cele două corzi de 40 metri...

Cred că nu mi-i semn de rablagism dacă, privindu-mi azi de departe cariera montană, vorbesc de bafta care a însoțit de foarte multe ori...

Ce-i drept, cînd (parafrazînd un cîntem franțuzesc) Muntele se supără pe amanții săi, te pălea exact cînd nu te așteptai. Coborînd Valea Bucșoiului, la una din primele-mi ture (m-am blocat la suis pe la Turnul cu jnepeni), m-am lovit taman la vreo 10 metri de poteca Take Ionescu. Iar pe un vîlcel de sub Diagonala Caraimanului m-am dat peste cap - în ulucul de piatră - la doi pași de limita pădurii.




Pe Brîul Hornurilor, în dreptul Abișoarei Crucii. Pe aici să urce Noni, dar săritorile l-au descurajat curînd i s-a întors pe unde a venit.



Întîlnirea mea din Albișoara Gemenelor. Omul, convins că-i ațin calea intenționat, nu m-a crezut c-am ieșit acolo pe brîul Hornurilor.

MUNTE, UMAN. 1982, Valea lui Zangur, Caraiman, Bucegi.

Fac deseori trimitere în neînsemnatele mele scrise la un pasaj dintr-o peliculă.
Shawshank Redemption, 1974, cu Tim Robbinson si Morgan Freeman.
Ultimul, condamnat pentru omor, se prezintă decenal (adică o dată la zece ani) în fața unei comisii de reabilitare. Unde este întrebat dacă i-a venit între timp mintea la cap.


După reprize (cum am zis, despărțite de cîte zece ani) la care omul umblă cu floricele convenabile social, ajuns pe la 60 de ani el e ceva mai direct, mai je m'en fiche cu anchetatorii.







”   - Dosarul tău spune că ai ispăşit  40 de ani. Te simţi reabilitat?

- Reabilitat? /.../ Dacă îmi pare rău pentru ce am făcut?/.../ Nu e zi care trece în care să nu simt părere de rău. /.../ Nu pentru că sunt aici înăuntru sau pentru că tu crezi că ar trebui. Mă uit în urmă la felul cum eram atunci... Un tânăr. Un copil prost care a comis acea crimă oribilă. Vreau să îi vorbesc. Vreau să încerc să-i bag minţile în cap. Să-i spun cum stau lucrurile. Dar nu pot.  Puştiul ăla e de mult dus... Și bătrânul ăsta e tot ce a rămas. Trebuie să trăiesc cu asta. ”


Lucrurile sînt nițel dramatizate în film (vezi foto la final post), dar tot rămîne de o paralelă nu tocmai comodă.
Te simți totuși nițel străin de acel june - carele ai fost în urmă cu decenii..
Iar pe deasupra, îi iei în cîrcă - zice-se responsabil (de fapt e doar frică decurgînd din scăderea vitalității) - trufia și eventualul dispreț față de pericolele din propria viață.


Dar ne rămîne a trăi împreună. 
La o adică e o conviețuire mai apropiată (inevitabil!) decît cu propriii copii. 
 
Cele de mai sus pleacă de la o afirmație din jurnalul acelei ture pe Zangur (subievtul acestui post, la o adică), cum că însoțitorul era „slab ca sculă”, întru cățărătură. 
La vremea aia, doritor să domini lucururi și oameni, nu realizezi că existau și pe atunci destui mai buni ca tine, bașca generațiile ce vor veni (mintea favorizează asemenea relații, chit că aiurea).


Apropo de acel „raport”.
Nu ajunse că era el destul de ciufulit și scris în fugă, i-am mai vărsat și cîteva picături de cafea în dimineața asta, pe cănd îl pregăteam de scanare... 
Hm...
Nu știu cît de străin și eventual pornit (invidie pe tinerețea lui, pe acolo?) sînt pe tipul din pozele ce urmează, dar este clar că mersul prin zonele montane abrupte a fost una din marile plăceri ale existenței mele!
Acesta și, blamat să fiu c-o spun!, erosul...

Cum se întîmplă, uneori nu izbutesc eu însumi să-mi descifrez scrisul, iar în unele situații nu mai țin minte exact despre ce era vorba...  Poate însă facsimilul se află interesant, domniilor voastre.







Aici se impun cîteva precizări asupra eroului / subiectului.
Eram la al cincilea sezon de umblat prin abrupt. Lucrurile nefiind ca în filme (ori ca în CV-uri de inși care la cîteva luni de la debut urcă Fisura Albastră), 1978 fu tare bîjbîit, iar 1980 unul al stagiului militar. La anul de aici, intrasem în trasee de gradul doi, mai exact văi. Nu multe pe moment, dar suficient cît să-mi inoculeze virusul. Patima.
Pentru bunăstarea interioară a contat în cel an urcatul Hornului Ascuns, solitar.
În paralel, mi-a sporit dorința de explorări în cont propriu, în afara știutelor tipărite ale epocii. Aici, în același an, a contat mult ieșirea pe Brîul Portiței pînă la Creasta Picăturii (pe unde mă precedaseră Daniel Georgescu și Teo Predescu, cît și alții, neștiuți)

La așa performanțe, pentru mine, e inevitabil să nu pomenesc contribuția, importanța norocului, a șansei. Nici atunci, nici azi nu umblu căpiat de grija excesivă a pericolelor, dar trebuie să punctez importanța baftei.

Numitul noroc nu e neapărat invenție a fricilor sexagenare, de azi.
Pe cît m-a lăsat temperamentul, patima, vîna juvenilă, m-am străduit să nu uit de existența acasă a doi copii. De fapt, după cum se vede pe coperta jurnalului 1982 II, unul dintre băieți șade la loc de cinste, mai în față acolo decît chiar fermecătoarea, uluitoarea lui mamă...

Păi, să-i dăm drumul!

Nu am pozat în Seacă, pornindu-mă doar în Zangur.
Cum spun și în raport, a fost dorința lui Viorel (cu vreo 10-15 ani mai mare ca mine, îl voi revedea peste doi ani, în Colțul Mălinului). Pe Seaca de mijloc abia fusesem, la fine de august.

În poza de mai jos, se vede un horn e trupul estic al Picăturii. Am intrat ulterior pe el, de curiozitate. Scoate (previzibil..) în muchia răsăriteană a vîrfului cu pricina, cea suită demult de Nicu Comănescu.



Mai jos, deja în Zangur. 


Ochii mei, spre Picătura.
Eram montat să sui acolo îndeosebi de scrisele lui nea Nae Baticu (Amintirile unui alpinist, 1981). Pe autor îl voi cunoaște abia peste un an și ceva.





După unghi, aici pare la obîrșia vîlcelului remarcat la est de Creasta Zangurului.
În apropierea talvegului VZ mai fusesem, cu Mariana-mi Ordean, așa c-am fost interesat să dau ochi pe marginea muchiei.
Acolo, într-o șa pronunțată, pleacă un fir, cu zone vertiginoase. Am crezut (inexact) că e Vîlcelul de sub Portiță.

Parcă în aceeași zi am văzut doi inși suind pe o șiștoacă debușînd imediat la nord de Portița. poate pentru că nu am insistat eu în discuția cu ei, poate pentru că erau bușteneni și nu se prea omorau cu toponimia (mai ales a bucureștenilor) nu m-am lămurit ce și cum, doar ca se poate veni pe acolo pe undeva relativ lesne.
Și informat de nea Nae, voi intra pe acolo, în coborîș, după doi ani, dar nu voi prinde drumul acelora, rătăceala mea soldîndu-se însă cu aflarea unei rute inedite, numită de mine Diagonala. E vorba de un brîu, vizual paralel (și în aval) cu Muchia Zangurului. În acel brîu ajunge vîlcelul la a cărui obîrșie mă aflu în poză, pentru ca el să se arunce peste un perete vertical.


Nu am mai călcat pe acolo, din acel 1982, așa că bănui imaginea de mai jos făcut de pe un mic colț ce domină șaua.




 

Notam în jurnalul meu că-s curios pe unde o fi brîul ce duce din Seacă în marele V, al Picăturii (pomenit de Baticu). Nu am ajuns vreodată la el, luat cu altele, dar și influențat de faima proastă a morții pe-acolo a fratelui lui Ion Coman (1945).


 

Dacă de pe un Brîu de sub Spălătură vederea Crucii impresionează prin sălbăticia unghiului, din Muchia Zangurului îți merge la inimă prin liniștea ei domol dominatoare...



Captivante etajele cu jenepeni aflate imediat la nord de Zangur...
Nu le-am cercetat, chit că-s apetisante.
M-a atras în schimb muchia opusă, la sud de acea vale. Nici pe dînsa nu am pășit, cu excepția unei zone din dreptul unei săritori, pe la mijlocul drumului spre Șaua Mortului. Nu am amintiri prea frumoase, căci era cu pericol de rupt gîtul (cum se afla și fiul meu Dan, în talveg, momentul de tip am scăpat nu tocmai lesne și-a pus amprenta pînă în ziua de azi).




Înțeleg din raport că - ajunși în Brîul Portiței - i-am propus lui Viorel un mers pe acesta la Creasta Picăturii. El a refuzat, iar eu eram obosit, pe fondul unei răceli. 
Amicul a plecat probabil spre Valea Jepilor, în vreme ce eu am suit pe pintenul de deasupra Portiței, mai exact cel de la obirșia-de-tot a Văii lui Zangur, sub acel perete triunghiular vizibil din Bușteni.


 Văd în poză un amănunt de care voi fi uitat demult, că rezolvam problema apei în sticlă. Pare o mare imprudență, dar nu-mi aduc aminte să mi se fi spart, peste săritori și altele. Un necaz am avut cînd, la 1979 și taman la suișul în premieră pe Seacă, mi s-a vărsat din ea, făcînd inutilizabil micul „Certo” redegist (adică din zona comunistă a Germaniei, de dinainte de 1991).
La un moment dat voi folosi un fost bidon de ulei auto (ceva la un litru), apoi cineva la eșdință Cerc Floare de Colț se va milostivi pentru unii din sală, de cîte un bidon fost de toner... Cred că era 1988. Nu zic, o lălăiam și eu, dar lipseau destule în epocă...



E o pajiște frumoasă acolo, parcă am mai vizitat-o o dată, cînd am privit și la muchia Triunghiului, unde e un traseu de 3, al echipei Roșculeț - Sergiu Cunescu, 1945 parcă.
E foarte posibil ca acum, la 1982, să fi fost scena cu degustat aici al singurului aliment din dotare, un pește afumat. Căruia abia acolo i-am îndepărtat capul (am fost și romăn un dezordonat și un leneș, ce nu s-a pomenit).

A urmat și un pui de somn, momente cam rare în turele mele, deși prind tare bine și-s faine, în sine.. (îmi amintesc și de un alt nani, pe muchia Văii Bucșoaia spre sud).



Autorul suvenirelor de aici, în acel debut de septembrie 1982.











PS
Imagini din „Shawshank Redemption”, scena ultimei verificări întru reabilitare a lui Red (Morgan Freeman)