/ UMAN, PSIHOLOGIE / Inerenta bucătărie interioară

Am încropit inițial acest post cu o mărturisire de credință, pe care am găsit-o însă pe de o parte prea șocantă, pe de alta nu am băgat mîna în foc de a-mi fi putut ține angajamentul luat finalmente acolo...
 În mare, era vorba de pericolul ca emițînd - să presupunem că realmente ar fi așa! -cutare vorbe deștepte, aprecieri destupate, în practică să nu am de a face doar cu o mască, cu o falsă valoare individuală, grație căreia aștept mere din pomul de aur, iar în paralel nu umblu la adevăratele (atît de greu suportabile) vulnerabilități.

Ultimele nefiind chiar vorbe goale, ci furii ( vorba de acele zeițe ale infernului) care te încurcă și chiar chinuie, sub Soare.

Bon.

Despre ce voiam să tratez?

Păi bineînțeles despre greșeli ale altora, grație cărora pe de o parte ne descărcăm de agresivitatea pe care ne-o crează traiul în cușca Societății, pe de alta ne simțim din plin condeierul cel dăștept și, implicit, mai presus de alții.

Am ajuns ieri la un material al domnului Cezar Paul-Bădescu, de pe blog Adevărul.

Mica iritare decurge din faptul că l-am luat (mea culpa) pînă acum de om înțelept. Ultimul termen însemnînd cultivat, onest, iar totodată acumulînd anterior o artă de a combina acestea... Adică înțelepciunea de care vorbeam.

Or.

Dînsul pornește a se ofusca de situația de azi din învățămînt, pe care se apucă să o compare - defavorabil - cu aceea a dascălilor de altădată, dintre care se oprește la figura unuia din preajma anului 1940.

Și îl ridică în slăvi.

Dl Bădescu nu pare să țină deloc cont de capcanele procedeului. Pe de o parte, pentru că depărtarea în timp crează premise în sine de idealizare. De de alta, pentru că acel profesor de altădată este propriul bunic.
După cum, deși este component al destupatului grupul "Dilema", dl Bădescu pare să fi uitat brusc ce bănet (deloc) fac frazele pompoase, eroice. Prin definiție acelea astupă alte probleme - nici nu mai c0ntează dacă ale autorului ori ale Societății din acel timp.

Cum i-am zis și în comentariile la materialul domniei sale, procedeul mi se pare și neserios, și infantil.

Mi-am mai permis să opinez acolo:

Nu poți să te revolți de moralitate (oricum vînare de vînt, cîtă vreme TOȚI rămînem ne-sfinți), dar să îți sui pe soclu bunicul. E o dublă subiectivtate aici, una căci tratezi o rudă, apoi pentru că acorzi gir unor însemnări vechi, de care istoria României e plină, fără ca lucrurile să fi mers mai bine - datorită unor asemenea declamații - sub Carpați. În sine, producțiile cuiva sînt de tratat cu rezervă, căci e omenesc ca acela să-și tragă perii mai mici sau mai mari, în funcție de cum stă cu imaginea de sine.
Mă uit la unele comentarii de aici și am sentimentul că lumea, neputînd suporta lesne prezentul, se refugiază într-un trecut iluzoriu. Care nu fu nici pe departe așa de trandafiriu cum destulă lume crede...
Din ce văd eu în ochii bunicului, în fizionomia lui, e genul de copil cu care părinții au vrut să se poată mîndri în cartier. Bine educat zice-se, dar cu agresivitatea tăiată, respectiv luînd prea în serios Codul nescris al băiatului-de-treabă.Îi poți citi în ochi iritarea că el e de treabă în vreme ce pe-ăi din jur îi doare în cot. Nu pare să simtă satisfacție interioară din rolul care i-a fost sădit, prin educație. Și pe care îl laudă nepotul.

Mi-aș permite și două autoobservații.
Ceva acreală la mine. Or asta deja nu mai e depistare a adevărului ce a scăpat altora, ci semn de leneveală plus iritare că nu au picat singure fructele (măririi) din cer.
În același timp, ceva proiecții, adică văd la altul ce nu am curaj a recunoaște la mine. E vorba de a mirosi la bunicul Bădescu tipul de băiat bun, între altele aerian, plus furios că lumea reală nu-i respectă eforturile.


Încheiere 1
Poate izbutesc să-mi mențin mai mult de cîteva ceasuri drept țintă un job obișnuit, fie și amărăștean (dar nu ucigaș pentru tipii mai fragili!).


Încheiere 2
E tare greu cu cerințele interioare, indiferent cît de alambicat ajunse într-un anumit comportament uman...
La mine, dorința de a produce minunății gazetărești și, implicit de a fi apreciate tiradele de pe aici.
La alții, plantarea în fața cuiva - fără să ții cont de gusturile generale și problemele lui de moment - și să-i perorezi că ce mare fu Ion Antonescu, între altele șef de stat major în primul război (bineînțeles că adevărul istoric e altul...). Omului i se atrage atenția cum că..., dar pisează înainte. În paralel, vecinul octogenar repetă și el întruna despre ce carte cu același nemaipomenit Conducător are acasă și că ți-o va ferici spre lectură.

Șeful de la job, supărat că el se chinuie (raportat la dorințele și nevoile reale...) iar subalternii lui ba, le stabilește sarcini cam aiurea, doar ca să-i vadă și pe ei în rahat...


Dincolo de astea, am simțit că alde copilul interior e iritat a nu-i fi apreciate creațiile, respectiv de răutatea lumii (ghici, cînd a gîndit el prima dată asta?!).
Asemenea conștientizare nu schimbă mare lucru, mai degrabă umflă la greu Eul fals.
Cred că mica portiță de mers sănătos este să te duci conștient în lucrurile, situațiile neplăcute. Dacă se poate. DACĂ POȚI.


Spunea Horney, parcă, despre indivizii cu probleme nevrotice (ich bin!):

• reprimarea unor aspecte ale personalităţii, şi aducea în prim-plan a opuselor acestora
• a pune o asemenea distanţă între sine şi semeni, încît acestea să devină neoperaţionale.

/ OAMENI / Adîncurile lor

I

Este poate bine că nu avem idee de multe fațete ale realității. Trăim mai liniștiți.

Privesc totuși permanent cu coada ochiului acel român homo religiosus, frecventator activ de net.

Pe de o parte te ia cu vorbe mari - adevăr, sfințenie, Națiune - , pe de altă parte este intolerant, și implicit (teribil de) agresiv. Și mincinos, cu intermediera ascundere a adevărului.

Simt că TOATĂ zona lor este așa, nici gînd de vreun rătăcit capabil să bănuie că o fărîmă de adevăr e și la ceălalt, sau barim la mijloc.

Și să te ții expresii!

" Si cine il judeca azi, din nou, pe Parintele Justin, la TVR, intr-o stire de “demascare” a “banditului”? Rodica Culcer, fost ofiter de Securitate si tiitoare de lux prin budele de la Stefan Gheorghiu?! "

link

Nimeresc apoi, dus de o căutare oarecare în Google, pe siteul revistei "22".

În mod greșit mi-am închipuit această publicație drept o parte a zonei liniștite, unde se gîndește de trei sau zece ori înainte de a spune, a scrie o vorbă...

Inflamat e textul, și-mai-și comentariile. Acestea din urmă fiind ale unor oameni școliți și, în general, cu pretenții de plasament superior în societate. 

Șed la vorbă cu un vecin, profesor de matematică și octogenar. La prima vedere de treabă și echilibrat. Dar una-două îmi turuie și despre activitatea nefastă a evreilor, de ieri și de azi.

Este drept că subzistă în literele românești spiritul Dilemei. Într-adevăr, cu multă atenție în plus pentru eventualul penibil al producțiilor gazetărești.

Nu-i pun în ramă, dar îi apreciez.

În același timp, cei ca ei sînt o picătură într-un ocean.

Sîntem teribil de umani.

Iar dacă mediul în care viețuim nu oferă suficientă compensație, în siguranță și considerație primită, rămînem cum ni-i firea de bipezi și atît.

A încerca să dominăm, să obținem cît mai multe fructe ale societății, ale semenilor, urmînd inclusiv căile intimidării ori minciunii.


II

(O nouă cifră romană pare o dată cu noi idei, pe subiectul altminteri tratat (pe cît se putut) în prealabil...)

Privind la chitiții religioși pomeniți mai sus, sentimentul mi-e că ei apelează la cele sfinte cît să-și poată desfășura mai în voie...cele nesfinte.
Într-un fel poți fi neam prost cînd ești de capul tău pe lumea asta - ca subsemnatul, de pildă - și altfel e cînd te știi sub aripa eternilor ori a sfinților în viață, bașca mulți comilitoni...

Altminteri, am îndoieli că respectivii au vreo treabă cu textele sfinte, chit că unii le deprind la greu terminologia:

"Întrucât Părintele trece prin clipe mai grele (a doua interventie) şi este nevoie de milostivirea Maicii Domnului şi a Sfinţilor tămăduitori doctori fără de arginţi, a Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil şi a Sfinţilor închisorilor, fiecare, după putinţă, să se roage cu Acatistul Acoperământul Maicii Domnului, a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil spre tămăduirea robului lui Dumnezeu Părintele nostru Justin. Iar preoţii să săvârşească sfântul Maslu /.../
Cerînd mai departe rugăciunile tuturor Sfinţilor şi ale tuturor celor ce îl preţuiesc, ne dorim ca în următoarele săptămîni să putem să îl avem din nou în mijlocul nostru. Slavă Ţie, Doamne, pentru mila Ta cea mare ce ai făcut cu noi, păcătoşii!" 

Cu comentariile:

Marian:
Apara-ni-l Doamne si ajuta-ne si noua cei pacatosi si fara de numar, sa fim in viata, alaturi de el, spre mantuire!
Luiza:
Doamne, cat iesti de Bun, ai ingaduit ca parintele nostru iubit Iustin sa ajunga pina la aceasta virsta de 94 de ani, prin cate suferinte a trecut si s-a jerfit pentru acest neam, te rog din suflet Doamne da-i puere sa treaca si peste aceasta neputinta, Acopera-l Maica Domnului cu Cinstitul Tau Acoperamant.
Vasilica:
Dumnezeu şi Măicuta Domnului să îi dea sănătate Pr.Justin Pârvu…
Preasfanta Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!
Doamne ajută!

O să mă întrebați ce treabă cu comentatorii cu aprecierile mele din amonte... Aceștia stau mai subțirel cu nevoia de agresivitate a primilor (care vor să pună ordine în lume, Să fie aia...!, Să nu fie aia!), dar în situația în care îți manifești altă optică, sar crunt în sus. În cazul lor este, cred, o nesiguranță existențială atenuată de credința pe acel palier...

...Totul sună al naibii de bine aici, minus putința de a accepta că un om mai și moare, respectiv că-i sănătos să ne obișnuim cu plecarea definitivă a cuiva drag/important de lângă noi... 

Deci, dincolo de aparențe, ceva cît se poate de lumesc, și nu ca în Scripturile ce-ndeamnă la încredere în cuvîntul Domnului, în ce face, plănuiește El șamd. 

Pe siteul domnului din care am citat inițial mai găsesc:

"14 mai – Sfintii Inchisorilor, cei ce in temnitele comuniste chinuri si batjocuri au rabdat pentru credinta ortodoxa si neamul romanesc..."

Aparent sărind un pic în expunerea mea, aș opina că de nimic nu au mai mare oroare oamenii de acest tip decît să le ceri amănunte, dovezi. La dînșii, totul funcționează pe încredere - în numele căreia altminteri se trag la gros neadevăruri, în cel mai fericit caz sub forma unor duioase povestiri...:

"Într-un colţ al crip­tei, stă mai mereu şi se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingân­du-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scau­nul cu rotile şi a putut să ple­ce acasă pe picioarele lui. Alături, o poţi zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic (sin­­dromul Duane), s-a pră­vălit disperată la racla pă­rin­telui, implorând vinde­care, pentru ca la următorul con­sult me­dicii să constate în­măr­muriţi că nervul ce lega ochiul de creierul copi­lului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau ade­văr anatomic."

Revenind la 14 mai, ziua este - deloc întîmplător - aceea a arestării legionarilor, în 1948. Rarisim veți întîlni însă acest amănunt. Nu spun că verzii acelor decenii erau criminali, însă oricum nu prin amabilitate față de adversari erau și sînt vestiți.

Cred că e o idee din cele mai proaste să soliciți fanilor săi amănunte despre tinerețea lui Justin Pârvu, să zicem. Eventual cum se ajunge la documente, fie ele și teoretic măsluite de către comuniști.

Idem despre alți sfinți ai închisorilor - cu precizarea că acestea din urmă realmente vor fi fost locuri dantești...


Revenind la cele ce face aristocrația mediului uman descris, cu spatele pasămite asigurat de Dumnezeu ea purcede la încercarea de a stăpîni lumea. Se bagă în sumedenie de domenii ce nu au treabă cu religia, cu ar fi:
❃  actele de identitate electronice
❃ exploatarea gazelor de șist
❃ evreii cei grijulii de Holocaustul nației lor. (Aici le-aș pricepe un pic iritarea ca Valeriu Gafencu să fie declarat prigonitor al evreilor, mă suprinde doar vocabularul celor de la Asociația Foștilor Deținuți Politici, pe care îi bănuiam a poseda totuși alte rosturi în activitate, nu să preia stilul fanilor lui Justin Pârvu, bineînțeles amintind foarte vag acuzele care se aduc lui Gafencu de către Institutul "Elie Wiesel")
❃ Google si Bilderberg au batut palma oficial pentru manipularea lumii.

Șamd

PS
Mă uit la formularea:
"s-a pră­vălit disperată la racla pă­rin­telui, implorând vinde­care, pentru ca la următorul con­sult me­dicii să constate în­măr­muriţi că nervul ce lega ochiul de creierul copi­lului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau ade­văr anatomic..."
Cu cît sînt minunățiile mai mari, cu atît nu ți se acceptă eventuale îndoieli (ce să mai spun de contraziceri!).
De multe decenii sînt convins că poveștile de acest gen sînt inventate, ba mă și amuz imaginîndu-mi cum o fi arătat mediul în care au fost fabricate, ce făceau, ce vorbeau cei în cauză - mă refer la făuritorii relatării  celei bombastice despre ceea ce-i plănuit să devină legendă, miracol, minune.
În atare situație am avut în imaginație damigeana de vin la piciorul mesei, lîngă sutană... Plus expresia condeierului, în diverse momente ale creație: "Am zis-o bine / mișto aici!"

Și ei sînt oameni...
Dacă rîndurile mele vi se par blasfemiatoare (deși aș prefera contraargumente clare), treceți pe la Damian Stănoiu ori Hasek.

/ UMAN, DRAMĂ , MUNTE/ Aşa ceva nu se spune.

Trec accentuat spre vîrsta a treia.
Nasol.

Descopăr multe lucruri, cu precizarea că aplaudatul a descoperi de la altă vîrstă acum aduce lucruri neplăcute.
Descoperitul de la vîrsta a doua este încurajat de societate. Cel de la a treia ba, eventual fă-o, dar nu comunica!

Nu spun astea doar pentru vreo (altminteri sănătoasă) defulare.
Pur şi simplu cred că, din principiu, ştiutele despre viaţă sînt lucruri de comunicat.

Oarecum din lateralul lucrurilor, privesc precum din marginea unei metropole (a la dealul acela din Los Angeles parcă) către 'luminaţia' vieţii din plin, unde se amestecă vîrstele dintîi cu nevoie societăţii, acel Moloh care se naşte doar din agitaţia nebună a unor vîrste.

Privesc şi pe Facebook la tipi cam leat cu mine sau nu mult mai tineri... La prima vedere mi se pare inutilitate să raportezi realmente despre fleacuri...:

"Am remarcat 2 fiinte umane in tramvaiul 21 astazi, trebuie neaparat sa va povestesc si voua despre ele... Prima, de fapt, cred ca era "paraumana" si scapase de la vreun ospiciu, s-a urcat in tramvai cantand in gura mare, avea si niste casti in urechi, da' cred ca erau doar asa, de decor, dupa vreo statie s-a apucat sa se rasteasca la interlocutori imaginari, lumea se facea ca nu-l observa, pana cand a racnit asa: "Aha, am uitat sa-mi pun ochelarii (si chiar a scos si si-a pus o pereche de ochelari de soare), ca sa va vad mai bine, asa negri cum sunteti, niste gandaci negri, asta sunteti, niste gandaci negri..." iar remarca asta mi s-a parut ca sosul ala chinezesc, dulce-picanta sau amuzant-cutremuratoare, apoi omul a coborat inaintea mea, continuandu-si peroratia in statie.
Iar a doua fiinta remarcata a fost un tanar foarte simpatic si ingrijit imbracat, care insa avea o particularitate, un semn exact deasupra buzei superioare, acolo unde creste mustata de obicei, pielea era neagra pe o distanta de cativa centimetri, initial chiar am crezut ca are mustata, dar n'avea, era doar un semn din nastere, am si eu unul identic, dar (ma scuzati) exact pe fund hehehe, mama-mare imi zicea ca, atunci cand era insarcinata cu mine maica-mea avea tot felul de pofte, a "furat" o bucatica de sorici odata, ca sa nu fie prinsa a ascuns-o la spate si asa m-am ales si eu cu pata aia, am multumit Cerului toata copilaria ca nu a bagat-o in gura hehehe..."

Altul:

În Bucureşti sunt înmatriculate circa un milion de maşini, la care se adaugă zilnic vreo 600.000 aflate în tranzit. Nimeni nu ştie câte maşini de rezidenţi bucureşteni sunt înmatriculate în provincie sau chiar în străinătate (Bulgaria). Dar, hai, lăsăm 1,6 milioane. Aceste maşini au nevoie nu de 1,6 milioane, ci de peste 4 milioane de locuri de parcare, pentru că - exceptându-i pe cei în tranzit mai scurt de o zi - fiecare pleacă de undeva (casă, hotel, gazdă), se duce undeva (serviciu, loc de delegaţie, facultate etc.) şi mai are cel puţin o oprire pe zi (cumpărături, vizite, spectacole etc.).
În loc de 4 milioane, Bucureştiul are oficial 250.000 de locuri de parcare (eu cred că cifra e umflată, dar să zicem), deci 16 maşini pe-un loc. Nu mai punem faptul că degeaba e parcare în Pantelimon, dacă eu am treabă la Piaţa Romană.
Sigur că există şoferi nesimţiţi, care nu lasă loc să treacă pietonii pe trotuar, care blochează intrările în garaje sau lasă maşina pe trecere de pietoni, dar majoritatea N-AU CE FACE, parchează şi ei unde pot.
Şi încă un lucru. Bucureştiul are vreo 2,5 milioane de locuitori, iar familia medie de români e de 2,5 persoane. Deci, în medie, o maşină de familie. Nu suntem "noi" şi "voi". N-am eu - are fratele meu sau fii-meu sau tata. Sau n-am, dar conduc o maşină de serviciu şi mă lovesc de aceleaşi probleme ca şi când aş avea.

... dar înţeleg că e o  necesitate. O normal.
Cum normal este să condamni, nu să cauţi a înţelege de ce.


Totodată, am sentimentul că a ignora şi alte faţete ale trecerii noastre sub soare ţine de necunoaştere a lumii în care totuși ne aflăm, cît trăim. Bineînţeles că îndeobşte tinerii ignoră nu doar ceea ce nu  cunosc, dar şi ce nu le convine - iar instincul îi avertizează despre destule asemenea zone.

Treaba haioasă, şi fără de care poate nu scriam astea, este că fiecare generaţie ajunge în Tărîmul neplăcut, iar acolo tace... În vreme ce alt leat dansator şi vesel i-a luat locul.


Sînt eu doborît de neaplăcutul vieţii şi în acelaşi timp rău, comunicînd astea?
Poate.
Însă oare ce gîndesc milioane, miliarde de inşi pe care viaţa i-a plimbat precum pe greieri, cu cîntat şi botezat cîndva, iar apoi, din cuşca reumatismelor să privească la 
înlocuitorii din ring cu multă invidie?
Există acei oameni sau nu?
Păi există.
Dar nu se spune. Căci ar încurca existenţa Molohului...

(Am revăzut  zilele astea reproşul unui clujean, cum că scrisele din acest blog, şi implicit de genul celor de azi, nu prea-s comentate. Adică nu au succes, nu interesează.
Totuşi, subsemnatul mai apucă să scrie, marea majoritate a conegenerilor ba...)

Predispoziţia pentru atari meditaţii a fost accentuată şi de vizionarea întrucîtva mai aproape a unei colecţii de fotografii montane interbelice. M-am cutremurat la ideea că junii din acele imagini - normali şi bucurîndu-se de bunăstare - aveau să primească în următorii zece ani două lovituri crunte: războiul mondial şi venirea comuniştilor...

Da, băiatul acela vesel, de familie bună şi gustînd din plin fericirea lumii avea să treacă de zeci de ori pe lîngă moarte, ca aviator, iar apoi - ca şi cum nu ar fi fost de ajuns - va sta ani de zile în închisoare, ca simpatizant legionar se pare, chit că numai de aşa ceva nu avea mutră...
Dramatic este şi traiectul nevestei. O minunăţie de femeie, pe la un 1938. Şi cum poate să devină, la un 1968...

O să spuneţi că 30 de ani contează... Da. Însă de ce simt eu că paradeala noastră depinde şi de fuga DE TOATE FAŢETELE VIEŢII pe care am vădit-o pînă în vîrful muntelui, acea ridicătură a existenţei dincolo de care nu mai vezi cerul albastru şi nesfîrşit al aspiraţiilor noastre, ci fundul văii.

Mă uitam la o poză a pasionatului fotograf de altădată, pusă pe un carnet de membru al Clubului Alpin Român, în 1990. Oare ce o fi făcut diferenţa între tristeţea şi deprimarea acestuia şi chiteala existențială a unui cogener, Niculae Baticu (chit că ultimul a trăit doar... 89 de ani)?...
Am sentimentul că sînt nişte subiecte de meditat, chit că din afara zonei roze...

Că veni vorba, este o pîine teribilă de mîncat, acel album foto de care am mai amintit (şi postat din piese). M-a şocat întrucîtva diferenţa dintre lumile României, de atunci. Dintre inginerii oraşelor mari şi ţăranii cu cuşmă pe cap, veniţi să-i ducă de pildă de la Porumbac spre cabanele Făgăraşului ori să evacueze cu sania pe domnii accidentaţi, tot acolo, sus...

Cum, pe de altă parte, dintr-un secol 19, să zicem, ne-au rămas nu scrisele lejere, cu atît mai puţin informaţii despre jeunesse doree, inşii cu fiţe, ci ale unui tip ce a dat nasul din plin cu moartea. Pe numele său Dostoievski. Şi care, trag cu urechea, a contribuit inclusiv la formarea unor Wagner sau Freud.

PS
Și alte imagini ale generației... cu ghinionul, sau măcar cu dușul rece:
(colecția Sorin Tulea, prin amabilitatea lui Cristi Cuțurescu)

/ Disensiuni CLUBUL ALPIN ROMÂN / Opinie, 15 mai 2013

De pe lista CAR

 Cozmin Ardelean: 

I-ati pus in brate lui Eugen Popescu mai mult decat a avut inainte de 2006.Sincer, direct si fara ocolisuri.Clubul Alpin Roman nu mai reprezinta nimic din ceea ce a reprezentat pentru mine in 2005 cand am pus umarul pentru infiintarea Sectiei Universitare Cluj.

Cezar Manea:

Întrebarea cât si neliniștea ta si de fapt a tuturor membrilor care au urmărit discuțiile de multe ori neprincipiale, este întemeiata.Doresc ca acest raspuns sa lămurească cumva lucrurile.Nu trebuie acuzat cineva anume si mai ales Dan pentru situația actuala.O mare parte de vina o avem noi, cei care nu am fost alături de el. 

         etc.

Animatorul acestui blog subscrie ideii că nu vreo persoană anume este de vină pentru problema în care se află CAR.

Mai degrabă avem de-a face cu o chestie de viață, de bolovani pe care Aceasta, Viața, ni-i mai aruncă în cap uneori.

Au pățit-o și alții, mai exact colegi de-ai noștri din alte vremuri.

Cunoașteți episodul Buletinul Alpin, cu o inițială înțelegere tacită, ce s-a crezut a fi încheiată între amici. La care așa-zișii prieteni s-au dovedit ulterior cu totul altceva, speculînd naivitatea, respectiv superficialitatea lui Nae Dimitriu și a celorlați înaintași ai noștri.

Hai să redau ceva mai amplu episodul:

Buletinul Alpin apare din inițiativa lui Nae Dimitriu și prin contribuția editorială cvasiexclusivă a acestuia și a prietenilor săi, pe cînd alcătuiau așa-numita Grupare Alpină, în interiorul Asociației Drumeților din Munții României. În martie 1934, cățărătorii cu pricina decid să se separe și să fondeze Clubul Alpin Român.

Cum de revistă se ocupaseră în ADMIR doar Dimitriu și ai săi, nici nu s-a pus problema ca aceștia din urmă să nu 'mute' și publicația. Totul a părut de la sine înțeles, motiv pentru care nu s-a încheiat vreun act. Este drept că nici Dimitriu nu a găsit necesar să întocmească formele de proprietate asupra Buletinului,...

Peste 3-4 ani, un personaj recent înscris în ADMIR a gîdilat nefast orgoliul liderilor acestor grupări, întîmplător și pe cai politici mari în epocă. Prin urmare, nu s-au obosit să ia o revistă de la zero, ci pe aceea care între timp dobîndise un statut de frunte între tipăriturile românești de munte.

Cineva, la 2013, vorbește de piraterie, în ce privește acțiunea lui Eugen Popescu. Termenul se potrivește la fix demersului admirist din 1938. S-au dus frumușel la Camera de Comerț solicitînd înscrierea Buletinului Alpin drept proprietate a asociației lor. Cum pe numerele revistei din ultimii trei ani scria clar editorul (CAR), au prezentat doar exemplare din primul an, cînd existase menționată doar egida ADMIR, a fost nevoie de ochiul închis al funcționarului, întîmplător un admirist pe nume Ion Gaiser.

Din acel moment ADMIR s-a considerat proprietara revistei, trecînd la pregătirea primului număr "revenit" sub sigla sa. În paralel a notificat noua stare de lucruri Clubului Alpin, interzicîndu-i să mai scoată buletinul cu acelaşi nume.

Previzibil, membrii C.A.R., care au decis să continue tipărirea publicaţiei - de unde două reviste cu același nume pe piață. În această situaţie ADMIR a făcut din nou apel la justiţie, obţinînd sechestrarea clişeelor copertei şi a tuturor exemplarelor considerate pirat. CAR a replicat prin alt demers juridic, prin care a izbutit ridicarea sechestrului, dar nu şi redobîndirea dreptului de a mai edita Buletinul Alpin.

Așa apărut Buletinul Clubului Alpin Român.

Este drept că situația este un pic diferită, în rău pentru CAR, la 2013.

Personal, Eugen Popescu îmi pare un adversar infinit mai puternic decît admiriștii de altădată (pe care un Nae Dimitriu avea să-i facă varză, din punct de vedere polemic, în următoarele luni), chit că nici el nu-i infailibil... Totodată, aici nu e vorba doar de un mădular al CAR, ci de întregul său corp.

Legat de care E.P. are destule șanse să răpească (folosesc termenul uzitat de colegii noștri de altădată, privind furtul, raptul Buletinului Alpin) forma juridică a CAR, iar în practică sacrosancta clădire a Căminului Alpin.

Ăsta e adevărul.

Dacă oi vedea lucrurile prăpăstios, aia să fie singura problemă!

La acest stadiu e foarte importantă unitatea de care pomenesc unii dintre liderii noștri, zilele acestea.

E posibil să se purceadă la nașterea unei asociații paralele, vreun Club al Alpiniștilor Români (să-mi fie iertată formula de către colegii maghiari, germani etc.!). Poate că acolo vom avea proba interesului real pentru o comuniune de tovarăși - expresia aparține unui încîntat vizitator italian al înaintașilor noștri, într-o vreme în care ideea de tovarăș nu avea caracterul peiorativ de mai tîrziu.

Acolo, cel puțin cît se va activa în afara Clubului Alpin Român, va trebui compensată prin muncă și inteligență lipsa aurei istorice (chit că scrisele asociației vor pomeni condițiile în care s-a născut ea, cît și faptul că mentorii rămîn aceiași).

În paralel, va exista gruparea - de acum cu nume mare - a lui Eugen și compania.

Cum am făcut și mai sus, nu țin să mă strofoc de măgăria adversarului și nici să-i găsesc bube în cap, chit că e om și, deci, posedă... A nu-ți respecta dușmanul înseamnă a pierde o ocazie de a-l învinge.

Dincolo de acestea, chit că par eu visător, știu că Neamicul nostru nu va ajunge departe. Este chestie de aritmetică. Jucăria dobîndită nu-i va aduce satisfacție interioară, iar acreala decurgînd din disconfort se va îndrepta spre alții. Plus că va obosi, inclusiv de gînduri a la Hagi Tudose, ce revine seara în preajma prăvăliei dobîndite, de teamă să nu fi luat foc ori să i-o fi călcat hoții.

În același timp, incorectitudinea are însușirea ei de a nu putea clădi nimic serios în timp.

M-am uitat la un moment dat la numărul de posturi de pe lista lui E.P.. Traficul era neglijabil, comparat cu al listei noastre.

Aceasta și pentru că un om cu scaun la cap nu stă în țarcul unui despot. Cu regret o spun, dar Eugen este unul. 

Care în plus jonglează cu adevărul. Episodul cu delegațiile vehiculate la o recentă adunare generală este emblematic. Sau pretenția de pe unul din siteurile sale, pusă la loc de frunte, că nu cenzurează.

Totodată, dincolo de numeroasele-i calități, Eugen are defectul că se înfurie repede....

În paralel, e foarte posibil ca situația celor excluși fără voia lor din CAR să nască simpatie în rîndul celor neafiliați. E omenesc.

După cum, tare mi-i teamă!, vorba mare numită Istorie va reține prost gestul lui Eugen Popescu de azi. Permiteți-mi ca măcar atîta intuiție să posed dintr-un contact îndelungat cu Dumneaei.

Toate cele de mai sus reprezintă un punct de vedere oarecare, fără pretenție de infailibilitate în aprecieri.

Dacă sînt întrucîtva dezlînat în idei, contez pe înțelegerea dvs., căci trecem printr-o perioadă deloc liniștită.

PS

Îmi sare în ochi o chestie, pe siteul lui Eugen. Trece drept interval de existență al Clubului 1936 - 2013. Deduc din acel 1936 că pentru fostul nostru secretar general există doar ce figurează în acte... Minunatul interval 1934-36, ca să nu mai spun de 1931-34, nu există pentru el.

/ Oarecum ISTORIA MERSULUI PE MUNTE / Despre sora lui Theodor Rosetti-Solescu, respectiv faimosul cumnat al acestuia din urmă

Doi prieteni mi-au trimis un material despre Elena Rosetti-Solescu, sora lui Theodor Rosetti Solescu, cel care suia trasee alături de Hans Dulfer, iar ulterior o va conduce pe Bucura Bumbravă pe Acele Morarului.

summitpost.org

Elena Rosetti-Solescu a fost căsătorită cu cel pe care istoria avea să-l pună în nefericita postură de învins în cruciala bătălie de la Stalingrad, Friedrich von Paulus.


Textul de mai jos e foarte posibil să-l aibă ca autor pe dl. Ionuț Țene. Rînduri asemănătoare există însă și pe Vikipedia ori alte incinte de pe net..

"Puţină lume ştie că soţia celebrului comandant al Armatei a 6-a Germană, feldmareşalul von Paulus, care a fost nimicită de sovietici la Stalingrad în ianuarie/ februarie 1943, a fost de origine boierească românească.

Von Paulus s-a născut la Breitenau, Provincia Hesse-Nassau, în familia unui profesor de şcoală. A încercat fără succes să intre în Kaiserliche Marine (Marina imperială germană) şi, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg. După ce şi-a abandonat studiile universitare înainte să obţină o licenţă, Paulus a fost încadrat în februarie 1910 ca ofiţer-cadet într-un regiment de infanterie.

S-a căsătorit la 4 iulie 1912 cu Elena Rosetti - Solescu (1889 - 1949), prinţesă dintr-o veche familie boierească română.

Elena Rosetti - Solescu (n. 26 decembrie 1889 - d. 1 septembrie 1949) a fost o descendentă a familiei Rosetti. Prietenii o strigau Coco./.../ Era strănepoata de mătuşă a altei doamne Elena Rosetti-Solescu, născută în 1825, care, la 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza.

Pe 4 iulie 1912 s-a căsătorit cu ofiţerul german Friedrich Paulus. Cei doi s-au cunoscut deoarece cei doi fraţi ai Elenei erau militari în regimentul lui Paulus şi s-au întâlnit în timpul unei vacanţe în munţii Pădurea Neagră. Din această căsătorie au rezultat fiica Olga (n. 1914) şi gemenii Friedrich şi Alexander (n. 1918).

La izbucnirea primului război mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forţa care a atacat Franţa şi a participat din toamna anului 1914 la acţiunile din munţii Vosgi şi din regiunea Arras. După o perioadă în care a lipsit de pe front din cauza sănătăţii precare, a fost numit ofiţer de stat major al Alpenkorps ("Corpul de armate alpine") dislocate în Macedonia, Franţa şi Serbia.

La sfârşitul primului război mondial a fost avansat la gradul de căpitan. 

Von Paulus a fost avansat general-locotenent în august 1940, iar în septembrie a fost numit adjunct al şefului Marelui Stat Major.

În această poziţie a participat la conceperea planurilor pentru operaţiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice.

Paulus a fost numit la comanda Armatei a 6-a Germane în ianuarie 1942 şi a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului. Cât timp a fost comandant al trupelor germane care asediau Stalingradul, Paulus a abrogat în zona sa de responsabilitate Kommissarbefehl (Ordinul privind comisarii sovietici capturați) prin care Adolf Hitler ceruse executarea pe loc a tuturor comisarilor politici identificaţi dintre prizonierii de război sovietici).

În schimb, Paulus a respectat ordinele lui Hitler de a păstra cu orice preţ poziţiile ocupate la Stalingrad, deşi armata sa fusese încercuită şi era ameninţată cu anihilarea definitivă. Încercarea de despresurare efectuată de noul Grup de Armate Don, sub comanda feldmareşalului von Manstein, a eşuat din cauza efectivelor şi dotării insuficiente, cât şi datorită faptului că tancurile lui Paulus mai aveau combustibil numai pentru un marş de 30 de kilometri. Oricum, lui Paulus nu i s-a dat permisiunea să încerce să spargă încercuirea, iar Armata a 6-a germană, o armată română şi unităţile auxiliare ruse aliate cu germanii au fost copleşite de Armata Roşie, atât la capitolul efective, cât şi la capitolele armament, muniţie, stare fizică şi moralul soldaţilor. 

Luptele pentru supravieţuirea în punga de la Stalingrad au fost extrem de violente, numărul uriaş de victime din ambele tabere adăugându-se bilanţului sângeros de dinaintea contraofensivei sovietice.

Von Paulus ar fi trebuit să-şi apere poziţiile cu orice preţ, până la ultimul om.

La 30 ianuarie 1943, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareşal, în condiţiile în care pentru Armata a 6-a nu mai exista nici o şansă de scăpare. Cum de-a lungul istoriei militare germane niciun feldmareşal nu se predase niciodată sau nu fusese capturat în viaţă, semnificaţia înaintării în grad era clară: dacă Paulus s-ar fi predat sau nu s-ar fi sinucis, ar fi devenit o ruşine pentru armata germană.

În ciuda unor asemenea consecinţe şi spre dezgustul lui Hitler, Paulus s-a predat cu restul de armată din subordniea sa a doua zi, la 31 ianuarie 1943.

Vorbind în faţa membrilor Marelui Stat Major, Hitler a declarat: "Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuşi l-am avansat la gradul de feldmareşal. Am vrut să-i dau această satisfacţie finală. Un asemenea om murdăreşte în ultimul moment eroismul atâtor mulţi alţii. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea şi să treacă în eternitate şi nemurire naţională, dar a preferat să se ducă la Moscova", conform wikipedia.ro.

În anii de glorie generalul von Paulus a devenit un prieten al mareşalului român Ion Antonescu. Hitler l-a folosit de numeroase ori pe von Paulus, care avea soţie româncă şi legături de rudenie în aristocraţia bucureşteană, ca şi mesager şi negociator al cimentării alianţei între România antonesciană şi Germania nazistă.

Von Paulus cunoştea relativ bine limba română şi era un cunoscut al cercurilor oficiale şi aristocratice româneşti de la Bucureşti. Mareşalul Ion Antonescu îl preţuia foarte mult pe acest general german cu soţie româncă.

Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist în perioada captivităţii sovietice, alăturându-se organismului susţinut de ruşi Nationalkomitee Freies Deutschland - Comitetul Naţional Germania Liberă şi a apelat la germani să capituleze.

Mai târziu a depus mărturie pentru procuratură în procesele de la Nürnberg. A fost eliberat în 1953, cu doi ani mai înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile şi lagărele sovietice.

Comitetul Naţional Germania Liberă, (în limba germană: Nationalkomitee Freies Deutschland sau, abreviat, NKFD) a fost a organizaţie înfiinţată la Moscova la 12 iulie 1943 iar Erich Weinert a fost ales preşedinte. Scopurile organizaţiei au fost lupta şi propaganda antinazistă, sub tutela şi directivele sovietice.

Una din modalităţile de acţiune ale Comitetului Naţional Germania Liberă era încurajarea militarilor germani la acte de dezertare şi trădare.

Comitetul Naţional Germania Liberă era compus din comunişti exilaţi după 1933 din Germania şi prizonieri de război germani. În Septembrie 1943, Comitetul Naţional Germania Liberă a fost contopit cu Federaţia Ofiţerilor Germani, dar în 1945 ambele organizaţii au fost desfiinţate.

/.../

Elena Rosetti-Solescu a refuzat să divorţeze şi să se dezică de soţul său, fiind arestată şi persecutată de Gestapo /.../ care a încercat să-i impuna renunţarea la numele soţului, arestand-o impreuna cu fiul lor, Ernst Alexander. Celalalt fiu, Friedrich, capitan, pierise ucis la Anzio, in februarie 1944).

Elena Rosetti-Solescu moare în 1949 în mizerie, fără să mai apuce să-şi vadă soţul întors din captivitatea sovietică.

Ernst Paulus a lucrat în RDG ca inspector de poliţie şi a decedat în 1957 la Dresda. În ultimii ani şi-a scris memoriile şi a încercat să răspundă acuzaţiilor de trădare aduse de elita armatei germane. Von Paulus este înmormântat cu onoruri de către oficialităţile statului comunist RDG, pentru că a contribuit la refacerea armatei est-germane. Trupul sau a fost dus în Vest şi înmormantat alături de cel al fidelei sale soţii în cimitirul din Baden-Baden."